Studii Apocalipsa vol. II – cap. 14: Triumful lui Cristos si al Evangheliei (Pastor Dragomir Stancu)

stancudragomir

14. TRIUMFUL LUI CRISTOS ŞI AL EVANGHELIEI

Apoc. 6 : 1 – 2

II

1. Când a rupt Mielul cel dintâi din cele şapte sigilii, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru creaturi vii zicând cu un glas ca de tunet: <<Vino!>>

2. M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el, avea un arc: i s-a dat o cunună, şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.

În al doilea studiu din acest text intitulat Triumful lui Cristos şi al Evangheliei Sale, ne vom ocupa de alte trei lucruri: însemnătatea călăreţului de pe calul alb, cauzele pentru care Domnulu Isus S-a prezentat în viziune în imaginea unui călăreţ pe un cal alb şi felul în care El a triumfat asupra lumii.

Să luăm mai întâi

I. ÎNSEMNĂTATEA CĂLĂREŢULUI DE PE CALUL ALB

Ioan Teologul a scris: “M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el avea un arc; i s-a dat o coroană şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (v.2).

În studiul trecut când am identificat călăreţul de pe calul alb, am văzut că el Îl reprezintă pe Cristos. Iar acum vom studia însemnătatea lui.

Unul, dintre cei mai documentari comentatori ai Apocalipsei, William Barclay, ne relatează că în antichitate atunci când un general roman îşi sărbătorea victoria, mergea călare pe un cal alb pe străzile Romei, însoţit de oşti şi de prizonierii pe care i-a capturat /1/. Un alt comentator, tot aşa de bun şi documentar, cu numele de R.H.B. Charles, a citat pe mulţi biruitori care au mers călare pe cai albi /2/.

Cristos cel înviat S-a prezentat Apostolului Ioan în viziune pe fondul obiceiurilor din acel timp, pe care nu-l practicau numai romanii, ci şi alte popoare; şi a făcut lucrul acesta ca vizionarul să-I poată înţelege mesajul cât mai uşor şi clar, şi aceasta nu numai el, ci şi romanii şi chiar lumea întreagă.

Singurul popor de care le-a fost frică romanilor erau parţii, care au locuit dincolo de frontiera de est a marelui imperiu şi care au fost chinuiţi şi asupriţi de către Roma în fel şi chip. În anul 62 după Cristos a avut loc un eveniment fără precedent: o parte din armata romană a capitulat înaintea oastei împăratului Vologäses. Rar s-a întâmplat în istorie ca armata romană să capituleze înaintea cuiva. Lucrul acesta era pentru romani o mare ruşine. Acum nu romanii, ci parţii mergeau pe cai albi /3/.

Prin simbolul acestei viziuni, a călăreţului de pe calul alb, Mântuitorul S-a prezentat Apostolului Ioan, şi prin el întrgii lumi, că El este marele şi adevăratul biruitor al lumii noastre; că El este singurul care va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu în legătură cu destinul omului; şi că împotriva Lui nu poate sta nici o forţă de om sau de demon.

În al doilea rând, ne vom ocupa de

II. CAUZELE PENTRU CARE DOMNUL ISUS S-A PREZENTAT ÎN ACEASTĂ VIZIUNE ÎN IMAGINEA UNUI CĂLĂREŢ PE UN CAL ALB

Erau trei cauze pentru care Domnul Isus S-a prezentat în această viziune în imaginea unui călăreţ pe un cal alb.

1. Prima cauză a fost ca să-Şi proclame biruinţa. Mielul divin după ce Şi-a dat viaţa pentru noi ca preţ de răscumpărare, a luat cartea destinului neamului omenesc din mâna lui Dumnezeu, S-a urcat pe tron şi a început să ne ducă destinul la îndeplinire, ne-a proclamat prin această imagine a călăreţului pe calul alb cel mai mare şi îmbucurător adevăr: că El , prin jertfa Sa de pe Calvar, a ieşit biruitor asupra păcatului, a morţii, a Diavolului şi a infernului.

2. A doua cauză pentru care Domnul Isus S-a prezentat în această viziune în imaginea unui călăreţ de pe un cal alb a fost ca să cheme oamenii la reconciliere.

Prin faptul că în antichitate nu era ziar sau un alt mijloc de informaţie, atunci când un împărat din Est proclama război şi chema naţiunea să ia parte la el, arăta lucrul acesta prin următorul simbol convenţional: intra în capitală călare pe un cal roşu. Apoi, când războiul a luat sfârşit şi el îl câştiga, intra în capitală călare pe un cal alb. Iar atunci când nu era război, ci doar pace şi prosperitate, el obişnuia să intre în capitală călare pe un asin, pentru că asinul era simbolul păcii şi al prosperităţii /4/, aşa după cum am văzut şi în studiul intitulat Intrarea triumfală a Domnului Isus în Ierusalim (Vol.VII,Stud.4) din lucrarea Studii asupra Evangheliilor.

Astfel, când Domnul Isus a intrat în Ierusalim călare pe un asin, lucrul acesta n-a fost un act de umilinţă, aşa cum cred cei mai mulţi, ci dimpotrivă un moment suprem când El a arătat naţiunii evreeşti, cât şi lumii întregi că este împărat etern, şi că cheamă omenirea şi istoria la pace şi prosperitate.

Mielul, pe lângă că a biruit puterea păcatului, a morţii şi a infernului, ne-a reconciliat mai întâi cu Dumnezeu, făcându-ne copiii Lui; şi apoi cu semenii noştri, făcându-ne fraţi cu ei.

Pentru neamul omenesc nu există o veste mai bună ca faptul că Biruitorul Suprem a devenit şi Domnul păcii, şi că a chemat pe toţi oamenii de pe glob la pace şi prosperitate; iar în lumea viitoare, ne-a chemat la fericirea şi gloria eternă a lui Dumnezeu.

3. Şi al treilea motiv pentru care Mântuitorul S-a prezentat în această viziune în imaginea unui călăreţ pe un cal alb a fost ca să prevină pe cei ce nu vor să capituleze înaintea Lui că îi aşteaptă o pieire.

Ioan Teologul a scris: “M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el, avea un arc; i s-a dat o coroană şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (v.2).

Faptul că Mielul care a biruit odată şi S-a urcat pe tron în cer, S-a mâniat, a luat în mână un arc şi a pornit din nou pe un cal alb ca să biruiască, ne arată că în lume s-a întâmplat ceva grav. Când am tratat studiul intitulat Cultul Cezarului (Vol.I,Stud.3) şi încă multe alte studii, am văzut că acel lucru grav era că Imperiul Roman a început să-I persecute Biserica.

Arcul era simbolul celei mai iscusite arme de război din acea vreme. Proorocul Ieremia ne spune următoarele cuvinte despre nimicirea Babilonului: “Da, pustiitorul se aruncă asupra Babilonului; vitejii Babilonului sunt prinşi, şi li se sfărâmă arcurile” (51:56).

Roma, în frunte cu imperatorul Domiţian, i-a declarat război lui Cristos şi Bisericii. Sângele mucenicilor lui Cristos curgea ca apa. Acesta era motivul pentru care Mântuitorul Suprem a luat în mână arcul şi a pornit la luptă călare pe un cal alb. Dacă Roma prigonitoare n-a vrut să capituleze înaintea Mielului care i-a făcut apel în toată puterea dragostei, atunci chiar Mielul care S-a urcat pe Tron şi a luat prin jertfa Sa destinul lumii asupra Lui, a trebuit să-Şi îndrepte arcul împotriva ei. Ba mai mult, să trimită şi alţi călăreţi împotriva ei aşa după cum vom vedea în studiile următoare: călăreţul războiului, călăreţul foametei şi călăreţul ciumei. Dar Mielul n-a trimis aceşti călăreţi numai împotriva Romei, ci El ne-a arătat în Apocalipsa că îi va trimite aproape împotriva fiecărei generaţii care va sta indiferentă faţă de El şi Evanghelia Sa; şi cu atât mai mult că El va trimite aceste forţe destructive împotriva generaţiilor din preajma revenirii Lui în calitate de Judecător.

Vizionarul ne spune că Arcaşul de pe calul alb a câştigat lupta şi împotriva Imperiului Roman; de aceea a primit încă o cunună de biruitor şi în urma acestei victorii, Ioan Teologul ne spune în continuare în Apocalipsa că El va câştiga biruinţă după orice bătălie, fiindcă este Biruitorul Suprem şi că va purta multe cununi împărăteşti (19:1 ).

Şi în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. FELUL ÎN CARE MÂNTUITORUL A TRIUMFAT ASUPRA LUMII

Mai marii poporului evreu, ca şi naţiunea aceasta întreagă, au vrut să-L aducă la tăcere şi inactivitate pe Dulgherul din Nazaretul Galileii ca să nu le mai calce legea şi să nu le mai strice cu învăţătura Lui “buna orânduială”, stabilită de veacuri; şi pentru faptul acesta, chiar L-au şi răstignit.

Numai că Golgota a deschis zări nebănuite de nimeni. Domnul slavei Şi-a arătat gloria de abia dincolo de mormânt. Crucea a revelat omenirii un Cristos cu totul glorios. Numai ea a reuşit să transforme pe ucenici din nişte oameni de rând şi pescari simpli în apostoli ai unei credinţe noi. Ei în loc să se fi risipiti pe la căminele lor, dimpotrivă au pornit să cucerească lumea. Pe ei nici un pericol n-a fost în stare să-i oprească şi să-i intimideze. Conducătorii poporului evreu au rămas năuciţi când au văzut că lucrurile au luat o altă întorsătură. Ei au crezut că prin răstignirea lui Cristos vor curma răul de la rădăcină. Numai că învierea Lui a deschis alte orizonturi şi a oferit mişcării creştine un impuls şi un avânt fără seamăn. Autorităţile ecleziastice evreeşti s-au scandalizat de acum şi mai tare fiindcă Dulgherul din Nazaretul Galileii pe care ei L-au răstignit, a fost luat drept Fiu de Dumnezeu. Ele au crezut că lor le stătea în datorie să combată şi această molimă. Dar nici o prigoană n-a fost în stare să împiedice răspândirea creştinismului şi să astupe gura apostolilor şi creştinilor de a nu mărturisi despre învierea Mântuitorului.

Din Israel, creştinismul a trecut triumfător în Grecia. La început totul părea potrivnic. Ce izbândă putea să aibă creştinismul în această ţară care era în fruntea civilizaţiei şi a culturii, şi a uimit lumea cu atâţia filozofi de neîntrecut? Atenienii nu erau dispuşi să se entuziasmeze după noutăţile venite din Israel. Ce putea să le ofere Galileea şi poporul evreu, când ei aveau atâţia învăţători celebri? Dar încetul cu încetul, creştinismul a prins rădăcini puternice în cetăţile greceşti, pentru că tocmai elenismul a creat mediul cel mai prielnic pentru învăţătura lui Cristos.

Cetăţile romane păreau un teren şi mai greu pentru creştinism, fiindcă cetăţeanul roman zeifica statul. El era încredinţat că societatea se poate menţine şi dezvolta numai în cadrul statului. Imperiul cel falnic şi puternic se sprijinea pe forţa legiunilor. Atunci, cum au îndrăznit creştinii să vorbească despre Împărăţia cerurilor şi iubirea vrăjmaşilor, la asemenea oameni care erau deprinşi să lupte şi să cucerească; Ba mai mult, cum au avut ei curaj, într-un asemenea imperiu, să venereze pe un Dulgher din Nazaretul Galileii în locul cezarului? Iată din ce cauză, învăţătura cea nouă nici n-a fost luată în serios la început, ci privită doar ca o sectă evreiască care s-a părut că nu avea nici un ecou în lumea romană!

Dar încetul cu încetul, creştinismul şi-a înfipt rădăcini adânci şi în lumea romană. Când guvernul roman şi-a dat seama de existenţa lui şi de forţa sa de expansiune, a reacţionat puternic. Celsus şi Porphiriu au căutat să-l ponegrească în scrierile lor în fel şi chip, cu tot felul de argumente. Autorităţile romane au luat toate măsurile necesare pentru stoparea şi ştergerea lui. Ele au crezut că-l vor putea înneca în valuri de sânge.

Faptul că Cel care stătea pe calul alb, a triumfat asupra păcatului, a morţii şi a infernului este un adevăr spiritual, pe care l-au experimentat milioane şi milioane de oameni din fiecare generaţie; că a triumfat asupra Imperiului Roman şi asupra tuturor prigonitorilor Bisericii Sale de-a lungul celor două milenii, este un adevăr istoric pe care nu-l poate tăgădui nimeni; şi că faptul că va triumfa încă odată asupra lumii întregi, când va veni din nou pe calul alb ca să judece naţiuneul omenesc, va fi o realitate.

Dar, lui Cristos, nu I S-au împotrivit numai popoarele antice: evreii, grecii şi romanii; ci şi lumea modernă. Lui Cristos I se împotriveşte astăzi păcătosul, pentru că îi place să trăiască în păcat; şi tot Lui I se împotriveşte şi Cel care se consideră bun, de aceea n-are nevoie de El. Lui I se împotriveşte omul cult, ca să nu se compromită înaintea semenilor; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel neştiutor, luându-se după cei mai mulţi. Lui I se împotriveşte tânărul, socotind că ar putea să-l încurce în viaţă; şi tot Lui I se împotriveşte şi cel bătrân, motivând că pentru el de acum totul este prea târziu. Toate aceste împotriviri ale omului modern au un singur fond comun: indiferenţa lui faţă de Fiul lui Dumnezeu şi faţă de destinul lui veşnic.

Dar după această respingere a singurului Mântuitor, şi bălăcirea, aşa zisei “lumi creştine” în tot felul de păcate, vor apare pe scenă ca să joace marea dramă: calul roşu al războiului, calul negru al foametei şi calul galben al epidemiilor şi a tot felul de boli incurabile, înainte de a veni mânia Mielului şi judecata de apoi.

1.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 3-4.
2.  Morris,L., The Book of Revelation, p. 101.
3.  Barclay,W., The Revelation of John, Vol. II, p. 4.
4.  Barclay,W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 267;
Barclay,W., The Gospel of Luke, p. 239.

6 Comments

  1. Ma ierti, Paul, recidivez cu inca o interpretare diferita!

    „M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel care stătea pe el, avea un arc: i s-a dat o cunună, şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.” – Apoc. 6:2

    1. „s-a arătat un cal alb”
    Apoc. 19:11 îl prezinta pe Cristos incalecand un cal alb. Antihrist („in locul lui Cristos”), fiind imitatorul lui Cristos, este infatisat, la fel, călare pe un cal alb. Regele nostru nu pornește în nicio campanie de cucerire la debutul Tribulatiei. El se manifesta împreuna cu armatele ceresti (incalecati toți pe cai albi), după Peceti, Trambite, Potire și Armaghedon!

    2. „avea un arc”
    Arma Domnului Isus este sabia, nu arcul (Apoc. 19:15). Arcul e arma satanica:
    „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.” – Efeseni 6:16

    3. „i s-a dat o cununa”.
    Capul Domnului este „încununat cu multe cununi împărăteşti” (Apoc. 19:12), nu doar cu una. „Cununa/coroana” semnifica incoronarea lui Antihrist:
    „Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.” – Apocalipsa 13:7

    4. „a pornit biruitor şi ca să biruiască”
    „I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie.” – Apocalipsa 13:7
    „Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit” – Daniel 7:21

    5. Cronologia pecetilor: Antihrist-razboi-foamete-moarte (respectiv primele patru peceti) pare să fie sustinuta și de Cristos în Matei 24 (aceeași cronologie, cu excepția seismului):

    „Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” [pecetea I, aparitia lui Antihrist] Şi vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii [pecetea a II-a, razboi]; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ [pecetea a VI-a ?], foamete [pecetea a III-a, foamete] şi ciume [pecetea a IV-a, epidemii]. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor [seria pecetilor].

    Personal, mi se pare cea mai plauzibila interpretare, insa n-o impun si altora!

    • Draga Mario, o sa va raspund printr-un post numit “Identificarea calaretului”. Asa la o prima vedere ma intreb de unde ati dedus ca arcul e o “arma satanica”. Probabil am putea spune ca arcul e o arma a maniei lui Dumnnezeu, dar ca e o “arma satanica” mi se pare o interpretare fortata si subiectiva. Eventual pasajul de mai jos din Habacuc 3 ne poate aduce putina lamurire:

      9. Arcul Tau este dezvelit; blestemele sunt sagetile cuvantului Tau… – (Oprire.) – Tu despici pamantul ca sa dai drumul raurilor. 10. La vederea Ta se cutremura muntii; se napustesc rauri de apa; adancul isi ridica glasul si isi inalta valurile in sus. 11. Soarele si luna se opresc in locuinta lor, de lumina sagetilor Tale care pornesc, de stralucirea sulitei Tale care luceste. 12. Tu cutreieri pamantul in urgia Ta, zdrobesti neamurile in mania Ta. 13. Iesi ca sa izbavesti pe poporul Tau, sa izbavesti pe unsul Tau; sfarami acoperisul casei celui rau, o nimicesti din temelii pana in varf. – (Oprire.) – 14. Strapungi cu sagetile Tale capul capeteniilor lui care se napustesc peste mine ca furtuna, sa ma puna pe fuga, scotand strigate de bucurie ca si cum ar fi si mancat pe cel nenorocit in culcus.

  2. Nu stiam de pasajul din Habacuc, in care arcul este asociat cu blestemele divine. In cazul asta, e atat arma divina, cat si satanica. Ca e (si) arma satanica nu e deloc o interpretare fortata si subiectiva. “Sagetile arzatoare ale celui rau” sugereaza ca Satan utilizeaza si el arcul ca arma (vorbim evident de “arc” ca si metafora; in Habacuc e la fel, doar ca metafora e asociata cu Dumnezeu). Sagetile implica existenta unui arc! Ca e DOAR arma satanica, intr-adevar, e o afirmatie falsa.

Leave a Reply