Studii asupra Evangheliilor vol. IV – cap. 53: Persecutia urmasilor lui Cristos p2 (Pastor Dragomir Stancu)

stancudragomir

53. PERSECUŢIA URMAŞILOR LUI CRISTOS

II

Matei 10 : 16 – 22, 24 – 25, 34 – 39

În al doilea studiu din acest text intitulat tot Persecuţia urmaşilor lui Cristos, ne vom ocupa de alte două lucruri: de prigonitorii urmaşilor lui Cristos şi de triumful celor persecutaţi.

Al treilea lucru, pe care ni-l arată acest pasaj, sunt

III. PRIGONITORII URMAŞILOR LUI CRISTOS

Mântuitorul nu Şi-a chemat urmaşii la o cale uşoară, ci la cea mai grea şi eroică. El le-a spus că se vor unii împotriva lor trei prigonitori: biserica, familia şi statul.

Fiul lui Dumnezeu când a zis: “Păziţi-vă de oameni; căci vă vor da în judecata soboarelor şi vă vor bate în sinagogile lor“, (v.17) a afirmat unul dintre cele mai ciudate lucruri,

1. Că primul prigonitor ai mesagerilor Lui urma să fie Biserica.

Cuvântul sinagoga înseamnă în limba ebraică “adunarea lui Dumnezeu”. Marele Sanhedrin, cere era forul suprem al naţiunii evreieşti, a emis o circulară în care L-a declarat pe Domnul Isus că era un eretic periculos şi a interzis oamenilor să treacă de partea Lui. Iar în cazul că cineva Îl urma, era exclus din sinagogă şi i se aplicau cu biciul 40 de lovituri în modul cel mai crud. Această biciuire era aproape mortală. Ceva mai târziu biciul, având trei şuviţe, se executau urmaşilor lui Cristos 13 lovituri. Dacă li s-ar fi aplicat şi a patrusprezecea lovitură, erau 42 şi se viola legea 1. Acesta a fost motivul pentru care Apostolul Pavel a scris în a doua sa Epistolă către Corinteni: “De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una.” (11:24)

Soboarele erau nişte curţi judecătoreşti formate din 3 membri la sate, din 7 membri în cetăţi mai mici şi din 23 de membri în oraşe mai mari 2. Ele erau independente de sinagogi, dar în diasporă erau legate de sinagogă 3. Soboarele judecau şi pronunţau sentinţa, iar sinagogile executau toate sentinţele care aveau un caracter religios 4. Eusebiu, istoricul bisericesc, citându-l pe un oarecare Apolinarie, a zis că sinagogile nu biciuiau femeile şi că nu le ucideau cu pietre, deoarece ele nu erau privite în ochii legii ca nişte persoane juridice 5.

Dar lucrul cei rnai dureros a fost, când nu numai sinagoga evreiască a persecutat pe urmaşii şi mesagerii lui Cristos, ci şi biserica apostaziată. Istoria ne este martoră că mai marilor Bisericii care au ajuns la confort, tihnă şi comoditate; şi care, credeau că deţineau întreg monopolul adevărului divin prin dogmele şi tradiţiile lor, nu le-a plăcut să fie deranjaţi şi tulburaţi de solii lui Dumnezeu care ziceau altfel ca ei. Acesta a fost motivul pentru care ei au protestat întotdeauna energic împotriva acestora până la martirajele cele mai crude ale inchiziţiei.

Mântuitorul ne-a învăţat două lucruri foarte interesante despre ecleziasticii falşi: Primul, că pe ei nu-i interesa mântuirea oamenilor; şi dacă, totuşi cineva dintre enoriaşii lor o găseau în altă parte, ei îi persecutau. Şi al doilea, chiar mai bizar şi paradoxal era, cu cât nu le păsa de mântuirea oamenilor, cu atât erau mai zeloşi pentru câştigarea aderenţilor la concepţiile lor religioase. Acesta a fost motivul pentru, care Fiul lui Dumnezeu le-a zis: “Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un părtaş la credinţă; şi după ce a ajuns părtaş la credinţă, faceţi din el un fiu al iadului, două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” (Matei 23:15)

2. Al doilea prigonltor ai urmaşilor lui Cristos urma să fie familia.

Dascălui ceresc când a vorbit ucenicilor în auzui unei mari mulţimi despre al doilea prigonitor ai urmaşilor Săi pe fondul şi în termenii concepţiilor eevreieşti, S-a folosit de tablourile din lăteratura apocaliptică intertestamentală cu privire la evenimentele din ziua cea groaznică. Evreii au împărţit timpul în două epoci: una prezentă şi rea, şi alta viitoare şi de aur; iar între ele, au zis ei că va fi o perioadă scurtă de haos, distrugere şi judecată, numită ziua cea groaznică 6.

Evreii au crezut că atunci va fi şi ruperea relaţiei familiale, dezbinarea între prieteni şi învrăjbirea între toţi oamenii. În cartea lui Enoh scrie: “În zilele acelea… taţii se vor bate cu fiii lor, şi fraţii se vor război între ei până la moarte, până când va curge sângele ca un râu, pentru că nimeni nu se va reţine ca să nu-şi înjunghie fiii şi pr fiii fiilor lui… De la răsăritul şi până la apusul soarelui, ei se vor masacra unii pe alţii.” 7 A doua carte a lui Ezra zice: “Atunci prietenii se vor război unii cu alţii ca nişte vrăjmaşi” 8. Cartea Jubileelor spune: “Se vor lupta unii cu alţii: tinerii cu bătrânii şi bătrânii cu tinerii; săracii cu bogaţii şi bogaţii cu săracii; cerşitorii cu prinţii şi prinţii cu cerşitorii.9 Şi în Apocalipsa lui Baruh, de asemenea citim: “Toţi se vor urî unii pe alţii şi se vor război” 10.

Dumnezeiescul nostru Învăţător când a citat aceste cărţi pe care evreii le-au scris între Vechiul şi Noul Testament, şi îşi hrăneau inimile cu ele, zicând: “Fratele îl va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilui lui; copiii se vor ridica împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî,” (v.21) a spus apostolilor cu alte cuvinte: “Pentru voi şi Biserica Primară, acele zile deja au sosit, fiindcă voi veţi avea parte de persecuţiile cele mai crude din istorie.”

Dascălul divin a ştiut că atunci când oamenii sunt confruntaţi cu lucruri mari, de care le este legată soarta, ei se divizează. Şi cu atât mai mult, a ştiut că El, de care depinde destinul lumii prezente şi viitoare, va împărţi omenirea în două; şi că va scinda chiar şi nucleul cel mai intim care este familia. De aceea a continuat să spună: “Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. (35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa.” (v.34-35) Când unul dintre soţi sau copii se decidea ca să-L urmeze pe Cristos, ceilalţi membrii ai familiei îl declarau nebun, îI persecutau şi chiar adeseori îI alungau de acasă. Şi astfel, aşa cum spunea Domnul Isus, o sabie despărţea familia în două. Acesta a fost motivul pentru care Mântuitorul a zis că al doilea prigonitor ai urmaşilor Lui va fi familia. El a spus: “Şi omul îi va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui.” (v. 36)

La câţi nu s-a împotrivit familia ca să se încreştineze şi ei au trebuit să aleagă între cei dragi din casă şi Cristos! Deşi deciderea nu le-a fost uşoara, totuşi ei L-au ales pe Mântuitorul şi au ascultat de El, pentru că El a spus: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (v.37)

3. Şi al treilea prigonitor al Bisericii, a spus Fiul lui Dumnezeu, urma să fie statul.

El a zis: “Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea naţiunilor.” (v.18) Astăzi ne vine greu să înţelegem de ce Imperiul Roman a persecutat pe creştini, a căror ţintă era să trăiască în puritate, dragoste faţă de semeni şi reverenţă faţă de Dumnezeu. Imperiul Roman a persecutat pe creştini din cauza a şapte acuzaţii pe care le-au născocit calomniatorii lor:

a) Prima, că erau canibali, fiindcă ziceau la cina Domnului că mânăncă trupul lui Cristos şi-I beau sângele.

b) A doua, că erau imorali, fiindcă ţineau săptămânal agape, “cina iubirii”.

c) A treia, că erau incendiatori, fiindcă predicau că lumea va fi distrusă prin foc. Motivul pentru care imperatorul Nero, după ce a incendiat Roma, i-a luat pe creştini drept ţapi ispăşitori.

d) A patra, că nu erau loiali cezarului, fiindcă nu se închinau chipului Iui de zeu.

e) A cincea, că erau distrugători de familii, fiindcă prin încreştinarea unuia dintre soţi, se distrugeau multe căsătorii.

f) A şasea acuzaţie era, că creştinii afectau interesele multora. Spre exemplu, când a pătruns creştinismul în Efes, afacerile argintarilor au primit o lovitură de moarte, pentru că nimeni nu le mai cumpăra idolii. (Fapte 19:20-27) Pliniu, guvernatorul Bitiniei s-a plâns într-o scrisoare adresată imperatorului Taian că creştinismul, prin răspândirea sa, a golit templele şi că prea puţine animale se sacrificau în ele 11. Este adevărat că nici astăzi, predicile creştinilor nu sunt acceptate în întregime de nici un stat, fiindcă unul dintre ţelurile creştinismului este ca să se desfiinţeze toate ocupaţiile şi monopolurile care sunt în dauna omului, dar aceasta nu înseamnă ca el să fie persecutat.

g) Şi a şaptea învinuire care s-a adus împotriva creştinismului şi pentru care Imperiul Roman a vrut să-l extermine prin martirajele cele mai crude era pentru atitudinea lui pe care o avea faţă sclavi. În Împeriul Roman erau 60 de milioane de sclavi. Romanilor le-a fost întotdeauna frică ca nu cumva aceşti sclavi să se răscoale într-o zi 12. Şi, într-adevăr, dacă structura Imperiului Roman rămânea aceeaşi, ei s-ar fi răsculat fară nici o încurajare din partea cuiva şi masacrul ar fi fost mai presus de orice închipuire. Biserica era foarte prudentă cu sclavii. Ea nu condamna deschis sclavagismul. Dar, în schimb, îi trata pe sclavi la egalitate. Ciement de Alexandria, a afirmat: “Sclavii sunt asemenea nouă13. Iar Lactanţius a scris: “Sclavii nu sunt robii noştri, noi îi considerăm ca fraţi.” 14 Ba, mai mult, unii dintre sclavi au ocupat locuri înalte în Biserică. Spre exemplu, în prima jumătate a secolului al II-lea, doi episcopi de Roma: Callistus şi Pius erau sclavi; şi nu puţini dintre ei, erau prin comitetele bisericilor şi diaconi 15.

Roma a văzut în creştinism o forţă şi i-a fost frică ca nu cumva să se unească cu sclavii şi să le ceară eliberarea.

Nici acesta nu era un motiv de persecuţîe, ci doar o suspiciune iraţională. Biserica, n-ar fi încurajat niciodată sclavii la răscoală, ci dimpotrivă ea le cere supunere.. Apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Efeseni: “Sclavilor, ascultaţi de stăpânii voştri.” (6:5)

Am văzut că nici chiar Roma antică nu avea motive ca să persecute Biserica lui Cristos. Atunci, cu atât mai puţin, cine ar putea concepe ca un stat modern, civilizat şi democrat să aibă un asemenea motiv! Şi, totuşi, Mântuitorul a ştiut că Diavolul va lua mintea cezarilor şi că va transforma Imperiul Roman în cea mai crudă şi fioroasă fiară, pe care Ioan Teologul a descris-o în Apocalipsa, capitolui 13 că avea şapte capete şi zece coarne.

Ioan Teologul ne-a arătat, mai departe în Apocalipsa, capitolul 12 că Diavolul, supranumit Balaurul roşu, era autorul martirajului; şi că el a sădit in sufletul imperatorilor această pasiune de-a vărsa sângele sfinţilor şi în inima romanilor de-a se desfăta la un asemenea spectacol. El a scris: “Şi am văzut-o pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus.” (Apocalipsa 17:6) Roma îşi potolea setea la cele mai crude martiraje întocmai ca un beţiv la un chef de vin. Ea îşi găsea cea mai mare satisfacţie, când îi vedea pe creştini cum se zvârcoleau în spasmele morţii.

Domnul Isus ne-a învăţat că atunci când un copil al lui Dumnezeu accepta martirajul pentru Mântuitorul său, el nu suferă singur; că el intră în cea mai strânsă relaţie cu Duhul Tatălui său; şi că Duhul Sfânt îl întăreşte, pregăteşte şi învaţă ce să spună ca să arate prigonitorilor că el ştie pentru cine şi pentru ce îşi dă viaţa şi că o dă cu faţa senină şi capul sus16. Domnul Isus a zis: “Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea naţiunilor. (19) Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândidu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela, ( 20) fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” (v.18 -20)

Şi, în al patrulea rând, Fiul lui Dumnezeu ne arată în textul citit

IV. TRIUMFUL CELOR PERSECUTAŢI

El a spus apostolilor: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.” (v.16) Ce şanse are o oaie când este în mijlocul unei haite de lupi care o înconjoară din toate părţile şi stau gata s-o încolţească şi s-o sfâşie? După optica noastră omenească n-are nici o şansă. Şi totuşi Fiul lui Dumnezeu a văzut că există o şansă a triumfului oilor asupra lupilor; şi că El a mai văzut într-un asemenea triumf şi triumful lucrării Sale. Acesta a fost motivul pentru care El a continuat să spună: “Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. (v.38)

Ascultătorii Mântuitorului din Galilea ştiau bine ce însemna crucea. Când Fiul lui Dumnezeu era un băieţaş de 11 ani, Iuda galileanul a condus o rebeliune împotriva romanilor. El a invadat un depozit de arme din Seforis, capitala Galileii, care era la 6 km de Nazaret. Generalul Varus, după ce a înfrânt răscoala, s-a răzbunat foarte aspru. El a vândut ca robi pe toţi locuitorii din Seforis, a ars şi a dărâmat acest oraş până la temelie, a răstignit în şir pe marginea şoselelor două mii de rebeli, ca să nu mai treacă nimănui prin minte să facă asemenea lucruri.17

După lege, victima trebuia să-şi ducă crucea la locul de execuţie 18. Astfel, oamenii cărora Domnul Isus le vorbea, au văzut pe cei care îşi purtau crucile şi cum se clătinau sub greutatea lor; ei au mai văzut cum aceştia, dacă nu mureau sub ele, se stingeau în cea mai mare agonie sus pe ele.

A avea crucea în spate şi a merge spre locul de execuţie însemna din nou: a nu avea nici o şansă de salvare. Şi cu toate acestea, Fiul Celui Preaînalt a fost singurul care a văzut în cruce unica posibilitate a biruinţei Lui şi a urmaşilor Săi în ce priveşte cauza mântuirii neamului omenesc 19.

Aici învăţăm cum Domnul Isus Îşi vedea mereu crucea în faţă. Ne putem imagina cât de adânc I s-au imprimat în memoria de copil a Mântuitorului aceste cruci şi agonia celor două mii de bărbaţi de sub ele şi de pe ele! Apoi, când am tratat studiul întitulat Orologiul divin a început să bată pentru Isus (Vol.l,Stud.52) am văzut cum conştienţa Lui divină I s-a trezit la vârsta de doisprezece ani, când L-a numit pe Dumnezeu de prima dată “Tatăl Său” şi Templul, “Casa Tatălui Său”. El, chiar de atunci ştia totul şi Îşi vedea crucea mereu în faţă.

Evreii Îl aşteptau pe Mesia să vină cu prerogativa puterii de leu; dar Mântuitorul, dimpotrivă a venit ca un Miel, fiindcă ştia că omul ca o fiinţă liberă şi adversară, nu se poate câştiga niciodată prin forţă. Acesta a fost motivul pentru care atunci când Fiul Celui Preaînalt a vrut să câştige lumea, Şi-a atribuit simbolul de Mielul lui Dumnezeu şi a acceptat pironirea pe cruce. Şi aceasta a fost cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu a atribuit şi urmaşilor Lui simbolul de oi şi i-a chemat şi pe ei la cruce ca şi ei să triumfe, nu numai asupra lupilor, ci chiar şi asupra fiarelor apocaliptice “cu şapte capete şi zece coarne”; şi au triumfat.

Dar, Domnul Isus, ne-a învăţat nu numai că vom triumfa asupra lumii prin cruce, ci că ne vom câştiga prin ea şi viaţa veşnică. El a zis: “Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” (v.39) Când Mântuitorul are nevoie de sacrificiul nostru şi ne cheamă la jertfă, noi trebuie s-o acceptăm; fiindcă dacă respingem sacrificiul de dragul vieţii acesteia, El ne spune că atunci o pierdem pe cea eternă. Iar dacă ne jertfim viaţa aceasta pentru El, o vom câştiga pe cea viitoare. Epictetus a spus odată despre Socrate că acest filozof mare, acceptând moartea, a fost salvat pentru că n-a vrut să scape; şi că el a putut să-şi salveze viaţa, dar dacă o salva, adevăratul Socrate ar fi murit şi nimeni n-ar mai fi auzit de el20. Cu atât mai mult, ne-a spus dumnezeiescul nostru Învăţător dacă apostolii şi toţi urmaşii Săi din Biserica Primară ar fi respins crucea, nu le-ar fi rămas numele nemuritor şi lucrarea ca cel mai preţios tezaur spiritual de pe pământ; şi n-ar fi ajuns să se bucure de o viaţă fericită, glorioasă şi veşnică în cer.

În epistola lui Clement, scrisă către Corinteni în anul 95 după Cristos, se relatează că atunci când Domnul Isus a rostit cuvintele: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în. mijlocul lupilor,” (v.15) Apostolui Petru I-ar fi zis: “Doamne, atunci toţi vom pieri.” La care cuvinte, Fiul lui Dumnezeu i-ar fi răspuns: “Oile care sunt deja moarte nu se mai tem de sfâşierea lupilor.” Ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: “Oile Mele, care deja s-au decis să-şi dea viaţa pentru Mine nu se mai tem de moarte, pentru că ele tocmai prin jertfirea vieţii acesteea, o câştigă pe cea veşnică20. Mântuitorul când a afirmat: “Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit,” (v:22) a precizat că numai prin purtarea crucii Lui până la capăt ne vom câştiga biruinţa şi siguranţa vieţii eterne.

Din comparaţia Domnului Isus când a zis: “Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” (v.16) ni se ridică involuntar următoarea întrebare: De ce Dascălul ceresc a cerut apostolilor să aibă înţelepciunea şarpelui, când se ştie că delfinul, elefantul, câinele şi alte animale sunt mai inteligente ca el. A.B. Bruce, ca şi alţi comentatori, ne spun că răspunsul îl avem în cuvântul phronimos din textul grecesc, care înseamnă nu aşa de mult înţelepciune cât “prudenţă” 22. Se ştie că şarpele este vieţuitoarea cea mai prudentă când se află în pericol, că el nu se aruncă niciodatâ singur în primejdie, ci o evită cu multă iscusinţă şi dibăcie. Datorită acestui fapt, şarpele a fost luat ca simbol al înţelepciunii în Biblie, în semnele scrisului hieroglific egiptean şi în proverbele multor popoare.

Iar pentru cuvintele noastre româneşti “fără răutate” din versetul 16 “… şi fără răutate ca porumbeii,” este grecescul akeraios care înseamnă “inviolabil”, fiindcă porumbelul oricât de mult ar suferi, el nu se răzbună pe adversarul lui. Comentatorul A.B. Bruce a explicat că porumbelul când se află în pericol, nu se apără niciodată; şi, cu atât mai puţin, prin violenţă, ci Iasă totul în seama providenţei Tatălui ceresc care veghează şi ştie totul23.

Astfel, Mântuitorul când a zis apostolilor şi tuturor urmaşilor Săi: “Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porurnbeii,” i-a prevenit că ei n-au voie să se arunce singuri în rnartiraj; şi când se află într-o încercare grea, să aibă grijă ca nu cumva să se pângărească cu vrăjmaşii lor, pentru că altfel tot calvarul le-ar fi zadarnic.


1. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 285.
2. Op. cit.
3. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 173.
4. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 285.
5. Op. cit.
6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 373.
7. Cartea lui Enoh 100 : 1 – 2
8. Ezra 6 : 24.
9. Cartea Jubileelor 23 : 19.
10. Apocalipsa lui Baruh 70 : 3.
11. Pliny, Letters 10, 96.
Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 378.
12. Op. cit. p. 377.
13. Op. cit.
14. Op. cit.
15. Op. cit.
16. Bengel, J.A., Gnomon of then New Testament, Vol. II, p. 584.
17. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 395 – 396.
18. Op. cit.
19. Harnack, A., The Acts of the Apostles, p. 241.
20. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. I, p. 396.
21. Bunaciu, I., Explicarea Evangheliilor, p. 173.
22. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 116, 118.
Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 284.
23. Bruce, A.B., The Training of the Twelve, p. 118 – 119.

Leave a Reply