Studii asupra Evangheliilor vol. III – cap. 9: Pacatul impotriva Duhului Sfant – p1 (Pastor Dragomir Stancu)

stancudragomir

9. PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT I

Marcu 3 : 28 – 30

28 Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta;

29 dar oricine va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va primi iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat veşnic.

30 Aceasta, pentru că ei ziceau: „Are un duh necurat.”

Matei 12 : 31 – 32

31 De aceea vă spun: Orice păcat şi orice blasfemie, le vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.

32 Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Armonizat

1 Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate blasfemiile pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; (Mc.v.28)

2 dar oricine va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va primi iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat veşnic. (Mc.v.29)

3 Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. (Mt.v.32)

4 Aceasta, pentru că ei ziceau: “Are un duh necurat.” (Mc.v.30)

Din acest text vom ţine două studii. În primul studiu intitulat Păcatul împotriva Duhului Sfânt, ne vom ocupa de patru lucruri: de problema fiului omului, de problema neiertării în veacul viitor, vom identifica păcatul împotriva Duhului Sfânt şi vom răspunde la întrebarea: de ce acest păcat nu se poate ierta?

Este un lucru uimitor să-L auzi chiar pe Mântuitorul lumii, care era întruparea dragostei desăvârşite a lui Dumnezeu, să vorbească despre un păcat care nu se poate ierta!

Să luăm mai întâi

I. PROBLEMA FIULUI OMULUI

Domnul Isus a zis că păcatul împotriva Fiului omului se iartă; pe când, păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta. Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: “Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor, (Mt.v.32) ci este vinovat de un păcat veşnic.” (Mc.v.29)

Unii aduc următoarea explicaţie că Mântuitorul ar fi zis aici, că orice păcat de blasfemie făcut împotriva Lui când trăia în trup, se iertă; pe când, orice păcat de felul acesta săvârşit împotriva Duhului Sfânt, nu se iertă1. Oare, acesta să fie adevărul? Nu.

Iată explicaţia. În limba ebraică nu se obişnuia să se spună niciodată cuvântul simplu “om”, ci “fiul omului” 2. Aceasta este cauza pentru care noi întâlnim adeseori în Vechiul Testament sintagma “fiul omului”. Spre exemplu, în cartea lui Ezechiel scrie: Fiul omului, stai în picioare, şi-ţi voi vorbi. (2:1) Pe timpul Domnului Isus se auzea mereu din gura rabinilor această sintagmă când începeau să spună câte o parabolă: “Era un fiu al omului…”

Apoi, în manuscrisele greceşti ale Noului Testament din primele veacuri, cât şi în cele de mai târziu, toate cuvintele începeau cu literele mari. Aceste manuscrise erau cunoscute sub denumirea de manuscrise unciale sau majusculare. Asemenea manuscrise nu puteau să ne arate unde trebuiau scrise literele mari şi unde trebuiau puse cele mici.

Mântuitorul n-a folosit aici titlul Lui de “Fiul omului”, ci sintagma cea obişnuită a omului. El ne-a spus: Dacă un om vorbeşte împotriva unui alt om, va fi iertat, pentru că noi oamenii greşim unii altora şi ne supărăm unii pe alţii; pe când, dacă cineva spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat.

În al doilea rând, ne vom ocupa de

II. PROBLEMA IERTĂRII ÎN VEACUL VIITOR

Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. (v.32)

Fericitul Augustin a susţinut în jurul anilor 400 după Cristos că iertarea păcatelor este posibilă şi în veacul viitor. El şi-a susţinut opinia cu acest verset, argumentând că, dacă n-ar exista iertare şi în veacul viitor, Domnul Isus nu ne-ar fi vorbit despre ea; şi nu ne-ar fi avertizat că numai cei care se fac vinovaţi de păcatul împotriva Duhului Sfânt nu pot fi iertaţi nici în veacul acesta şi nici în cel viitor 3.

Origen, de asemenea, a vorbit la începutul secolului al III-lea despre o iertare generală a păcatelor, care va avea loc după sfârşitul marelui veac, expresie pe care a împrumutat-o de la filozoful Platon. Atunci, a continuat să spună acest mare teolog că şi Iuda va fi mântuit, chiar şi Lucifer cu toţi demonii lui4.

Teologii catolici, tot cu acest verset îşi susţin învăţătura lor despre purgatoriu, că va exista totuşi o iertare în veacul viitor 5.

Această interpetare a lui Augustin, a lui Origen şi altor teologi catolici este foarte greşită. Interpretarea lor are cel puţin trei greşeli: Prima, pentru că nu erau la obiect: Învăţătura lor cu privire la iertarea păcatului şi în veacul viitor nu are nici o legătură cu păcatul împotriva Duhului Sfânt aşa cum vom vedea în continuare în acest studiu. A doua, pentru că Noul Testament ne vorbeşte clar şi foarte mult despre chinul veşnic. Şi a treia lor greseală era, că ei au confundat această sintagmă creştină a “veacului viitor” cu sintagma evreiască cu aceeaşi denumire şi cu sintagma lui Platon a “marelui veac”.

Această sintagmă avea următoarele trei înţelesuri: primul, la Platon, sintagma marele veac avea ideea că după ce veacul actual va lua sfârşit, va începe un alt veac mare în care lumea noastră va intra în acelaşi fel de existenţă, dar cu un caracter desăvârşit. Al doilea înţeles, la poporul evreu, sintagma veacul viitor însemna o epocă de aur care va avea loc pe pământ şi în care va fi belşug, pace şi prosperitate şi care va începe o dată cu venirea lui Mesia. Şi, al treilea înţeles, sintagma veacul viitor, îl avea în revelaţia Domnului Isus şi înseamnă veşnicia din cer. Evanghelistul Luca L-a citat pe Mântuitorul, răspunzând saducheilor care-L ispiteau: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, (35) dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, (36) pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii.” (20:34-36)

Domnul Isus, le-a vorbit cărturarilor şi fariseilor despre păcatul împotriva Duhului Sfânt pe fondul concepţiei lor, pe care ei o aveau cu privire la veacul viitor şi nu în termenii învăţăturii Lui şi ai luminii creştine. Mântuitorul a folosit sintagma veacul viitor pentru eternitatea din cer abia în ultima săptămână din viaţa Sa umană. Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi întrebuinţat sintagma veacul viitor în ideea cerului şi a eternităţii atunci când vorbea cărturarilor şi fariseilor despre păcatul împotriva Duhului Sfânt, ei nu L-ar fi înţeles deloc.

Cărturarii au învăţat poporul evreu, în ce priveşte iertarea păcatelor şi veacul viitor, că toţi fiii lui Avraam vor avea parte de veacul viitor; că Avraam va sta la porţile gheenei ca să-şi întoarcă de acolo descendenţii care s-au rătăcit 6.

Apoi, cărturarii au mai învăţat poporul că botezul, ca acela pe care îl propovăduia şi îl administra Ioan Botezătorul poporului evreu, avea o însemnătate escatologică. Acesta a fost motivul pentru care aceşti dascăli ai lui Israel au legat un asemenea botez de unul dintre proroci care urma să apară în preajma venirii lui Mesia. Alţii, dintre cârturari, au legat un asemenea botez de apariţia lui Ilie, înainte-mergătorul lui Mesia. Iar, alţii dintre aceşti rabini, au legat un asemenea botez chiar de Mesia 7. Acesta era motivul pentru care Marele Sanhedrin a trimis o delegaţie ca să-l întrebe pe loan Botezătorul dacă el era Cristosul, Ilie sau prorocul. Evanghelistul Ioan a citat această delegaţie a Marelui Sanhedrin, întrebându-l pe Ioan Botezătorul: … Tu cine eşti?” (20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Cristosul. (21) Şi ei l-au întrebat: „Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: „Nu sunt.” „Eşti profetul?” Şi el a răspuns: „Nu!” (25) Ei i-au mai pus următoarea întrebare: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti Cristosul, nici Ilie, nici profetul?” (1:19-21,25)

Astfel, botezul lui Mesia înseamnă aici începerea veacului viitor şi curăţarea tuturor evreilor de toate păcatele lor.

Domnul Isus când a zis cărturarilor şi fariseilor în auzul poporului evreu şi în termenii concepţiilor lor că toate păcatele oamenilor sunt iertabile, dar numai păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta nici în veacul acesta şi nici în cel viitor, a spus cu alte cuvinte că acesta este singurul păcat care nu se iartă niciodată.

Toţi comentatorii ca, A. Morison, S.S. Short, W. Barclay şi mulţi alţii, explică cu o mare convingere că, cuvintele Mântuitorului atunci când a zis: “Dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor,” (Mt.v.32) înseamnă niciodată8.

Tot ce am spus până acum este în cea mai mare concordanţă cu felul în care L-au citat Evangheliştii Marcu şi Matei pe Domnul Isus atunci când El a rostit aceste cuvinte. Se ştie că Evanghelistul Marcu şi-a dedicat Evanghelia romanilor, aşa cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evanghelia după Marcu (Vol.I,Stud.2). Evanghelistul Marcu a transformat romanilor această expresie evreiască pe care a folosit-o Mântuitorul: „nu va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor” în echivalentul ei universal de niciodată. Evanghelistul Marcu a scris: „Dar, oricine va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va primi iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat veşnic.” (v.29) Iar, Evanghelistul Matei, care a scris Evanghelia evreilor, a redat cuvintele Mântuitorului aşa cum le-a auzit.

În al treilea rând,

III. VOM IDENTIFICA PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

Evanghelistul Matei L-a citat pe Domnul Isus zicând: “De aceea vă spun: Orice păcat şi orice blasfemie, le vor fi iertate oamenilor; dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. (v.31)

Ioan Gură de Aur considera că acest verset nu este clar 9. Iar, Ilarie, cât şi alţi interpreţi din Biserica Primară, presupuneau că păcatul din acest text care nu se iartă este atunci când cineva neagă divinitatea lui Cristos10. Numai că această explicaţie n-are nici o legătură cu textul nostru.

Ca să putem identifica păcatul împotriva Duhului Sfânt, trebuie să ştim mai întâi următoarele două lucruri:

1. Primul, că Dumnezeu ne-a înzestrat prin Duhul Sfânt cu o facultate nouă de percepere faţă de El.

Domnul Isus n-a vorbit cărturarilor şi fariseilor despre Duhul Sfânt după doctrina creştină, pentru că nu L-ar fi înţeles deloc, pentru că Duhul Sfănt S-a coborât în toată plinătatea Lui de abia la Rusalii. Ci, Mântuitorul a vorbit cărturarilor şi fariseilor despre Duhul Sfânt înaintea unui mare număr de evrei, în lumina teologiei Vechiului Testament. De aceea, păcatul împotriva Duhului Sfânt îl putem înţelege numai după doctrina Vechiului Testament 11.

Vechiul Testament arăta numai două funcţii ale Duhul Sfânt: de-a aduce oamenilor adevărul lui Dumnezeu şi de a-i face capabili să înţeleagă adevărul. Vechiul Testament ne spune, mai departe, că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; că aşa după cum Cel Preaînalt îl vede şi-l aude pe om, tot aşa l-a creat şi pe om ca să vadă şi să audă pe Creatorul său, şi să trăiască în comuniune cu El. Dar, îndată ce a intervenit păcatul, Adam şi Eva au început să se ascundă de Dumnezeu. (Gen.3:8) De atunci omul, încetul cu încetul, a devenit un cadavru spiritual: ochii sufletului i-au orbit şi urechile duhului i-au asurzit, ruinându-şi cu desăvârşire capacitatea de percepere faţă de Dumnezeu şi, rupând orice relaţie şi comuniune cu Creatorul său.

Dar, Dumnezeu, în dragostea Sa, ca să Se apropie din nou de om, l-a înzestrat cu o facultate nouă: cu Duhul Sfânt, prin care să-i vorbească şi omul să-L înţeleagă. Aceasta este cauza pentru care noi citim în Vechiul Testament că toţi oamenii prin care a lucrat Dumnezeu aveau Duhul lui Dumnezeu!

2. Şi, al doilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca să putem identifica păcatul împotriva Duhului Sfânt este că, omul îşi poate pierde toate facultăţile cu care a fost dotat dacă refuză să se folosească de ele pentru un timp îndelungat.

Vom aminti patru dintre acestea:

a) Prima, omul îşi poate pierde facultatea fizică. Spre exemplu: Dacă cineva încetează să se folosească de anumiţi muşchi, ei se vor atrofia. Altcineva, dacă stă în pat pentru un timp îndelungat, îşi va pierde capacitatea de-a umbla. Şi altcineva, dacă trăieşte în întuneric, îşi va pierde capacitatea de a vedea. Se ştie că în unele peşteri întunecoase, peştii şi-au pierdut nu numai lumina ochilor, dar că le-au dispărut chiar şi orbitele ochilor.

b) A doua, că omul îşi poate pierde facultatea mentală. Dacă cineva refuză să studieze, acela îşi va pierde capacitatea de-a aprofunda. Şi, altcineva, dacă refuză să exercite muzica, acela îi va pierde toată valoarea. Biologul Darwin a zis că atunci când era tânăr, a iubit foarte mult poezia şi muzica; dar, întrucât s-a dedicat biologiel, poezia n-a mai însemnat nimic pentru el, iar muzica nu i-a devenit decât un zgomot 12.

c) A treia, că omul îşi poate pierde facultatea morală. Cineva îşi poate pierde bucuria şi plăcerea adevărată, care se găsesc în lucrurile bune, dacă pentru un timp îndelungat îşi află bucuria şi plăcerea în lucrurile care îl degradează.

d) Şi a patra, că omul îşi poate pierde şi facultatea spirituală.

Noi ne putem pierde toată facultatea spirituală dacă pentru un timp îndelungat ne astupăm urechile la şoapta Duhului Sfânt; dacă ne închidem ochii în mod intenţionat la calea lui Dumnezeu şi căutăm să mergem pe a noastră proprie; şi dacă ne zăvorâm mintea faţă de Dumnezeu şi ne preocupăm numai cu ideile şi părerile noastre. Atunci vom ajunge într-o stare când nu-L vom mai cunoaşte pe Dumnezeu, nici adevărul Lui şi nici binele pe care vrea să ni-l ofere. Atunci putem ajunge într-o stare când răul nostru ni se pare un lucru bun şi când binele lui Dumnezeu ni se pare un lucru rău.

În această stare au ajuns cărturarii şi fariseii. Ei, după ce au depus o rezistenţă faţă de Dumnezeu ani de-a rândul, erau atât de orbi şi surzi, încât atunci când au fost confruntaţi cu Dumnezeu în Cristos, n-au văzut în El nici adevărul lui Dumnezeu, nici binele lui Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, în adevărul lui Dumnezeu, ei au văzut o erezie; în binele lui Dumnezeu, un rău al lui Satan; şi în Cristos, în care erau confruntaţi cu Dumnezeu, au văzut un Diavol încarnat care a dispus de puterea lui Beelzebul şi pe care ei trebuiau să-L răstignească.

Acesta era motivul pentru care Evanghelistul Marcu a fost insplrat de Duhul Sfânt ca să scoată în evidenţă concluzia acestui text, scriind “Aceasta, pentru că ei ziceau: «Are un duh necurat!» (v.30). Aceasta este explicaţia păcatului împotriva Duhului Sfânt!

Astfel, păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul unui refuz îndelungat al voii lui Dumnezeu, în care se pierde, încetul cu încetul, facultatea de percepere faţă de Dumnezeu13.

Aici, Mântuitorul a tras un mare semnal de alarmă pentru a ne preveni, ca facultatea noastră de percepere faţă de Dumnezeu să nu-şi piardă niciodată sensibilitatea şi urechea noastră spirituală să nu surzească. Este cunoscut faptul că numai expertul care şi-a format urechea, va distinge glasul fiecărei păsări când ele cântă mai multe deodată. Numai expertul care şi-a format urechea, va distinge sunetul fiecărui instrument dintr-o formaţie de sute de instrumente şi va sesiza fiecare notă. Este legea vieţii că noi auzim numai în măsura în care ne antrenăm urechea. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu zi după zi, până când vocea Lui va începe să ne apară tot mai clară ; şi până când glasul Lui ne va deveni tot mai plăcut, după care ne vom acorda urechea sufletului.

Şi, în al patrulea rând, vom răspunde la întrebarea:

IV. DE CE PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT NU SE POATE IERTA?

Păcatul împotriva Duhului Sfânt are trei consecinţe regresive.Datorită acestui fapt, sunt şi trei răspunsuri la întrebarea, de ce el nu poate fi iertat:

1. Primul răspuns este, că cel care se face vinovat de acest păcat îşi perde facultatea de percepere faţă de Dumnezeu.

Celui ce îşi pierde facultatea de percepere faţă de Dumnezeu, Cel Preaînalt nu-i mai poate vorbi, deoarece Tatăl nostru ceresc ne vorbeşte numai prin Duhul Sfânt. Dar, nici păcătosul, chiar dacă Dumnezeu i-ar putea vorbi, n-ar fi în stare să-L înţeleagă, pentru că noi Îl înţelegem pe Cel Preaînalt tot numai prin Duhul Sfânt. În sensul acesta Apostolul Pavel ne-a spus în 1 Corinteni 2:10 că “Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”

2. Al doilea răspuns la întrebarea: de ce păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta este, că cel care se face vinovat de acest păcat îşi pierde simţul păcatului.

Cel care se face vinovat de păcatul împotriva Duhului Sfânt şi îşi distruge facultatea spirituală este mort în aşa fel faţă de Dumnezeu, încât nu poate fi conştient de păcatul lui. Acesta este motivul pentru care lui nu-i pare rău când păcătuieşte şi nici nu se întristează măcar. El nu se condamnă când păcătuieşte şi nici nu-şi urăşte păcatul. Lui îi dispare simţul de frică, de ruşine şi de scârbă faţă de păcat. Ci, dimpotrivă, el se bucură, se desfătează şi chiar se laudă cu păcatul lui 14.

La această stare nu se ajunge dintr-o dată. La început, omul îşi permite să se joace cu ispita. Apoi, va începe să cadă mereu în câte un păcat. Reproşul şi regretul lui vor fi tot mai mici. Şi, până când, în cele din urmă, va ajunge într-o stare ca să trăiască în păcat fără nici un cutremur. Iată de unde porneşte şi până unde poate să ajungă acest păcat! Vom reda lucrul acesta într-un silogism:

Semeni un gând, răsare un cuvânt;

Semeni un cuvânt, răsare o faptă;

Semeni o faptă, răsare un obicei;

Semeni un obicei, răsare un caracter;

Semeni un caracter, răsare un destin veşnic.”

Ceea ce înseamnă că ce gândim, aceea vorbim; ce vorbim, aceea facem; ce facem, aceea ne intră în obicei; ce ne intră în obicei, aceea ni se transpune în caracter; şi ce ni se transpune în caracter, aceea ne pecetluieşte destinul veşnic.

3. Şi, al treilea răspuns la întrebarea: de ce păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta este, că cel care se face vinovat de acest păcat nu se poate pocăi.

Omul, care se face vinovat de păcatul împotriva Duhului Sfânt şi îşi distruge facultatea spirituală, nu se poate pocăi; aşa după cum am văzut, fiindcă îi lipseşte simţul păcatului. Până când păcătosul îşi recunoaşte păcatul şi simte un apel din partea Duhului Sfânt, pentru el încă nu este prea târziu. Iar, dacă şi-a pierdut facultatea de percepere a Duhului Sfânt, el nu vede în păcat nici un lucru rău, el nu regretă că l-a făcut, nu-l urăşte şi nu vrea să-l abandoneze. Până când păcătosul nu pătrunde în valoarea sfinţeniei, care este suprema realizare a lui Cristos, el nu o poate dori. Şi până când el nu caută să abandoneze păcatul cu toată repulsia şi nu tinde cu tot dinadinsul după sfinţenie, el nu se poate pocăi; şi dacă nu se pocăieşte, el nu poate fi iertat, pentru că pocăinţa este singurul mijloc al iertării din partea Celui Atotsfânt.

În una dintre ilustraţiile, în legătură cu Lucifer, se spune cum la sfârşitul unui serviciu de biserică, un tânăr a rămas să se spovedească. Când el a început să-şi mărturisească păcatele atât de mari şi multe, şi unul după altul, preotului i s-a făcut părul măciucă pe cap. “Tinere“, i-a spus preotul surprins “tu trebuie să fi de când este lumea de ai reuşit să faci păcate atât de multe şi grave!Păi, dacă eu sunt Lucifer”, i-a zis tânărul cu aroganţă. Da, aşa stau lucrurile“, i-a răspuns preotul. “Spune: «Îmi pare rău.» Spune că te căieşti şi atunci chiar şi tu poţi fi iertat.” Când a auzit Diavolul aceste cuvinte, pe care nu s-a aşteptat niciodată să le audă, s-a uitat ţintă la preot şi, numaidecât s-a făcut nevăzut 15. El n-a putut să zică aşa ceva, fiindcă lui îi lipseşte simţul păcatului.

Câţi nu şi-au distrus aproape în întregime facultatea spirituală şi nu şi-au pierdut aproape cu desăvârşire simţul păcatului, şi totuşi Duhul Sfânt, le mai face ultimile apeluri în suflet, ca Domnul Isus cărturarilor şi fariseilor. De aceea, până când păcătosul mai simte un apel cald din partea lui Dumnezeu şi îşi recunoaşte păcatul, pentru el nu este încă prea târziu.

Se spune despre Tockichi Ishii, cel mai mare şi crud criminal al Japoniei că atunci când a citit prima dată despre suferinţa Mântuitorului în închisoare, când era confruntat cu Fiul lui Dumnezeu cum murea pe cruce pentru păcatele lui şi când Duhul Sfânt îi făcea ultimul apel în suflet, cum a început să plângă în hohote şi să zică: “Eu, Ţi-am rănit inima şi Te-am străpuns pe cruce cu piroane de 10 cm; şi Tu, totuşi mă poţi iubi şi ierta! Isuse, eu cred în Tine şi simt cum mi-ai schimbat inima rănită.” Şi atunci când Ishii urca eşafodul, nici chiar moartea cea fioroasă n-a putut să-i întunece seninătatea şi să-i răpească bucuria mântuirii care-i radia pe faţă 16.

1. Halley, H.H., Manual Biblic, p. 43a.

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 47.

3. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 338.

4. Op. cit.

5. Op. cit.

6. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 47;

Manson, T.W., The Servent – Mesiah, p. 44 – 45.

7. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 50;

Rowley, H.H., Jewish Proselyte Baptism and the Baptism of John, p. 211 – 235;

Robinson, J.A.T., The Baptism of John and Qumran Community, p. 11 – 17.

8. Short, S.S., Mark, p. 1161;

Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 339.

9. Op. cit.

10. Op. cit.

11. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 48.

12. Barclay, W., The Gospel of Luke, p. 162.

13. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol, II, p. 49;

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 139.

14. Ellison, H.L., Matthew, p. 1134.

15. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 81.

16. Op. cit. p. 80.

Leave a Reply