Studii asupra Evangheliilor vol. IV – cap. 30: Intre doua mari alternative (Pastor Stancu Dragomir)

stancudragomir

30. ÎNTRE DOUĂ MARI ALTERNATIVE

Marcu 4 : 10 – 12; 33 -34

10 Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat care era înţelesul parabolelor.

11 “Vouă”, le-a zis El, “v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; “dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru toate lucrurile sunt prezentate în parabole,

12 pentru ca deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi cu toate că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.”

——————————————————————————————————————————-

33 Isus le vestea Cuvântul prin multe parabole de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă.

34 Nu le vorbea deloc fără parabolă; dar, când era singur la o parte, le explica ucenicilor Săi toate lucrurile.

Matei 13 : 10 – 17; 34 – 35

10 Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: “De ce le vorbeşti în parabole?

11 Isus le-a răspuns: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.

12 Căci celui care are i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel care n-are se va lua chiar şi ce are.

13 De aceea le vorbesc în parabole pentru că ei, deşi văd, nu văd; şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg.

14 Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia care zice: “Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.

15 Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.”

16 Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!

17 Adevărat vă spun că mulţi profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit.

——————————————————————————————————————————-

34 Isus a spus mulţimilor toate aceste lucruri în parabole şi nu le vorbea deloc fără parabole,

35 ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul, care zice: “Voi vorbi în parabole, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii”

Luca 8 : 10

10 El le-a răspuns: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi taine ale împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi li se vorbeşte în parabole, ca deşi văd, să nu vadă, şi cu toate că aud, să nu înţeleagă.”

Armonizat

1 Isus vestea /mulţimilor (Mt.v.34)/ Cuvântul prin multe parabole de felul acesta, după cum erau ele în stare să-L priceapă (Mm.v.33 )

2 Nu le vorbea de loc fără parabolă; dar, când era singur la o parte, le explica ucenicilor Săi toate lucrurile, (Mc.v.34)

3 ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul, care zice: “Voi vorbi în parabole, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.” (Mt.v.35)

4 Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat care este înţelesul parabolelor, (Mc.v.10) şi: “De ce le vorbeşti în parabole?” (Mt.v.101)

5 Isus le-a răspuns: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, /dar celor care nu sunt din numărul vostru (Mc.v.11)/ nu le-a fost dat. (Mt.v.11)

6 Căci celui care are i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel care n-are se va lua chiar şi ce are. (Mt.v.12),

7 De aceea le vorbesc în parabole, pentru că ei, (Mt.v.13) “deşi văd, să nu vadă, şi cu toate că aud, să nu înţeleagă, (Lc.v.8) ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc.v.12)

8 Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia, care zice: “Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea.(Mt.v.14)

9 Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.” (Mt.v.15)

10 Dar ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud! (Mt.v.16)

11 Adevărat vă spun că, profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit.” (Mt.v.17)

În acest text intitulat Între două mari alternative, Marele Semănător Şi-a pus ascultătorii între două mari alternative: ori, acceptându-I Evanghelia, să pătrundă în Împărăţia lui Dumnezeu şi tainele ei; ori, respingându-I Evanghelia, să Se afunde în ignoranţă şi pierzare.

Să luăm mai întâi

I. ALTERNATIVA ACCEPTĂRII EVANGHELIEI ŞI A PĂTRUNDERII ÎN ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU ŞI A TAINELOR EI

Noi credem că atunci când Domnul Isus a rostit acest text era, fie în casa Lui părintească din Capernaum, pentru că El Se mutase împreună cu mama şi fraţii Lui din Nazaret la Capernaum, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Mântuitorul la marea Ghenazaretului, (Vol.II,Stud.34) fie că era în casa părintească a Evanghelistului Ioan, pentru că şi Apostolul Ioan locuia în Capernaum, aşa după cum ne-am informat tot în studiul amintit, şi că cei care erau în jurul Mântuitorului împreună cu ucenicii erau fie membrii familiei Lui, fie membrii familiei Apostolului Ioan. Evanghelistul Marcu a scris: “Când a fost singur, cei ce erau în jurul Lui împreună cu cei doisprezece, L-au întrebat care era înţelesul parabolelor.” (v.10)

Următoarele versete pe care le-a rostit Domnul Isus celor doisprezece apostoli sunt cele mai grele din Evanghelii: “Vouă, v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru toate lucrurile sunt prezentate în parabole; (12) pentru ca, “deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi cu toate că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc.v.11-12) Deşi ni se pare la prima vedere că aceasta este însemnătatea celor două versete, totuşi adevărul este altul că Mântuitorul n-a spus aşa ceva; ci dimpotrivă, El a făcut în ele cel mai călduros apel şi în acelaşi timp şi cea mai mare avertizare.

Evangheliştii Marcu şi Matei L-au redat pe Mântuitorul spunând, îi cităm armonizat: “… vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, /dar celor care nu sunt din numărul vostru (Mv.v.11) nu le-a fost dat.” (Mt.v.11) Ca să înţelegem ce ne-a spus aici Dascălul divin, trebuie să ştim mai întâi ce înseamnă cuvântul taină. În textul grecesc scrie mysterion. Cuvântul mysterion nu avea însemnătatea de “nepătruns” sau “imposibil de înţeles”; ci se folosea pentru un profan care nu era iniţiat ca să cunoască un anumit lucru, dar care era clar şi limpede pentru o persoană iniţiată 1.

Pe timpul Domnului Isus erau la romani, cât şi la.greci, anumite religii care au fost cunoscute sub denumirea de religiile misterelor. Aceste religii au promis comunicarea, unirea şi chiar identificarea omului cu zeii. Ele aveau la bază nişte piese pasionate în care era jucată în dramă istorisirea unui zeu care a suferit, a murit şi a înviat pentru fericire şi eternitate. Iniţierea dura luni şi chiar ani de zile, în care timp se învăţa însemnătatea interioară a piesei. În apropierea dramei, iniţiatul trebuia să treacă printr-o perioadă de post şi abstinenţă. Fiecare lucru a fost făcut ca să capteze cât mai puternic starea emotivă a omului. În templu, totul era pregătit într-un mod foarte grijuliu şi iscusit: lumini fermecătoare, muzică profundă şi parfumurile cele mai plăcute la miros, care variau toate după cum cerea drama din actele piesei 2.

Să luăm, spre exemplu, misterul lui Isis. Osiris era un împărat înţelept şi bun. Seth, un frate de-al lui rău, l-a duşmănit şi împreună cu 72 de conspiratori l-a convins să vină la un ospăţ. Apoi, la ospăţ, din nou l-a convins cu toţi aceştia ca să intre într-un sicriu sculptat şi ornarnentat foarte frumos. Cum a intrat în sicriu, răutăciosul Seth, a pus capacul peste el şi l-a aruncat în râul Nil. Isis, soţia lui credincioasă, după o căutare lungă şi grea, a găsit sicriul şi l-a adus acasă. În lipsa ei, Seth i-a furat trupul, l-a tăiat în 14 bucăţi şi l-a împrăştiat prin întreg Egiptul. Isis, din nou, după cea mai grea şi chinuitoare căutare, i-a găsit toate bucăţile. Şi, în momentul când a reuşit să i le pună pe toate la loc, Osiris a înviat într-un mod miraculos şi astfel a devenit un împărat nemuritor al celor vii şi al celor morţi 3.

Şi acum, în asemenea momente supreme, pentru care închinătorii s-au pregătit luni şi chiar ani de zile ca să le înţeleagă. Ei văd în decorul unei lumini multicolore şi aud pe fondul unei muzici profunde suferinţa unui zeu bun, căutarea dureroasă a dragostei, găsirea acesteia şi triumful vieţii asupra morţii. Într-un asemenea cadru şi într-o astfel de atmosferă, când iniţiaţii erau copleşiţi de tot ce era mai înalt şi măreţ, potrivit obiceiului, ei au putut să spună în modul cel mai strict al cuvântului că au luat parte la suferinţa, moartea şi învierea zeului; că s-au identificat şi unit cu el în toate acestea; şi că de acum, ei sunt renăscuţi pentru eternitate. Acesta a fost motivul pentru care întreaga asistenţă de iniţiaţi exclama la sfârşitul dramei: “Eu sunt tu şi tu eşti eu!”

Aceasta este însemnătatea cuvântului taină pe care l-au folosit evangheliştii, că numai un iniţiat înţelege drama pentru care s-a pregătit, dar pentru cei neiniţiaţi, întreaga dramă este ceva de nepătruns.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l explicăm ca să putem înţelege alternativa acceptării Evangheliei, a pătrunderii în Împărăţia cerurilor şi a tainelor ei este cuvântul ucenici. Ucenicii Mântuitorului aveau două îndatoriri mari: de-a învăţa tot ce El le spunea, făcea şi era; şi datoria de-a aplica în viaţă tot ce ei au învăţat de la El.

Unul dintre filozofii stoici, cu numele Epictetus era foarte supărat pe aceia care vorbeau numai despre filozofie, dar nu o aplicau în viaţă. El a folosit o metaforă cam necioplită că oile nu vomită iarba pe care o mănâncă ca să arate ciobanului cât de bine s-au săturat, ci o rumegă ca să facă lapte şi lână. Cu atât mai mult, Mântuitorul pretinde tuturor ucenicilor Săi să trăiască conform învăţăturii Lui.

Dascălul ceresc n-a avut numai 12 ucenici. Cei 12 apostoli Îi erau ucenici prin exelenţă. El a mai ales 70 de ucenici. Dar, Mântuitorul ne-a spus în continuare că toţi aceia care învaţă de la El şi trăiesc după cuvântul Lui, Îi sunt ucenici. Evanghelistul Ioan L-a citat pe Domnul Isus zicând evreilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi întradevăr ucenicii Mei.” (8:31)

Şi al treilea lucru pe care trebuie să-l cunoaştem ca să putem înţelege alternativa acceptării Evangheliei şi a pătrunderii în Împărăţia cerurilor şi a tainelor ei este sintagma Împărăţia lui Dumnezeu. Când am tratat studiul intitulat Rugăciunea “Tatăl nostru”, (Vol.IV,Stud.3) am văzut că Mântuitorul a definit Împărăţia lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu ne-a redat rugăciunea “Tatăl nostru” în cea mai înaltă formă a poeziei ebraice. Poezia ebraică s-a deosebit în mod fundamental de-a noastră modernă. Ea folosea procedura care este cunoscută în literatură sub numele de paralelism. Ea obişnuia să spună acelaşi lucru de două ori: în primul vers îl enunţa sau afirma şi în al doilea îl explica sau amplifica. Versetul enunţiativ zice: “Vină Împărăţia Ta” şi cel explicativ spune: “facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.” (Matei 6:10) Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu din cer este o societate care trăieşte după voia Celui Preaînalt în mod desăvârşit. Şi acum, să ne gândim puţin, cum poate fi acolo unde Dumnezeu este totul în toţi? Ce fel de fiinţe sunt acelea care nu pot ieşi niciodată din voia Lui? Ce loc suprem este acolo unde trăiesc asemenea fiinţe? Şi ce stare culminantă este acolo? Tot astfel, Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ este o societate care trăieşte după voia Celui Preaînalt ca cea din cer şi care se bucură de o viaţă tot aşa de frumoasă şi fericită ca cea din eternitate. Prin urmare, în momentul când Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţă şi zicem: “Tată, facă-se voia Ta!” fiinţa noastră se transformă într-un mic teritoriu al Împărăţiei Lui şi noi începem să simţim în suflet încă de pe acum pacea, bucuria şi fericirea care sunt în ea.

Din tot ce am văzut până acum în legătură cu cuvântul mister, reiese clar că cele patru Evanghelii nu sunt altceva decât istorisirea unei drame reale prin care a trecut un Dumnezeu adevărat care a suferit, a murit, a înviat şi S-a înălţat la cer; la care ucenicii au asistat, au înţeles-o şi au transmis-o lumii întregi, atât pe calea orală cât şi pe cea a scrisului.

Astfel, Dascălul divin când a spus apostolilor: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, /dar celor care nu sunt din numărul vostru (Mc.v.11) nu le-a fost dat”, (Mt.v.11) le-a zis cu alte cuvinte: “Este adevărat că voi sunteţi părtaşi la suferinţa Mea. Dar, tot aşa de adevărat este că voi sunteţi părtaşi şi la Împărăţia Mea. Pentru că oricine Îmi este ucenic, face voia Mea; şi oricui face voia Mea, Eu îi sunt Împărat; şi oricui Eu îi sunt Împărat, acela este în Împărăţia Mea; şi cine este în Împărăţia Mea, acela se îmfruptă chiar de pe acum din tot tezaurul Împărăţiei Mele; şi cine se îmfruptă cu tezaurul Împărăţiei Mele, acela a pătruns în tainele ei cereşti.”

Vom lua, spre exemplu, o singură perlă a Împărăţiei lui Cristos. Mântuitorul a zis ucenicilor: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte.” (Ioan 14:27) Pacea pe care ne-o dă Domnul Isus, lumea nici nu ne-o poate da, dar nici nu ne-o poate lua. Nimic din lume nu ne poate afecta această pace, chiar dacă totul din jurul nostru se năruie şi lumea ne ia înapoi tot ce ne-a dat: tinereţea, sănătatea şi, chiar trupul. Ucenicul lui Cristos primeşte o pace veşnică pe care nici chiar mormântul nu i-o poate răpi, fiindcă el ştie că de abia dincolo de cortina neagră a morţii va intra în gloria cerească şi în prezenţa Mântuitorului Său.

Dar, oricine nu este un ucenic al lui Cristos, a zis W. Hendriksen şi nu-I face voia, rămâne afară din Împărăţia cerurilor; de aceea pentru el Cristos, învăţătura Sa divină şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt nişte mistere 4.

De aici învăţăm că toţi criticii lui Cristos şi ai Evangheliei Lui, sunt nişte critici din exterior. Ori a critica din exterior, înseamnă a critica din ignoranţă.

Şi a doua alternativă mare în care erau puşi ascultătorii Domnului Isus a fost

II. CĂ ORICINE RESPINGE EVANGHELIA ÎMPĂRĂŢIEI LUI DUMNEZEU SE AFUNDĂ ÎN IGNORANŢĂ ŞI PIERZARE

Evanghelistul Marcu L-a citat în continuare pe Mântuitorul spunând: “ dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru toate lucrurile sunt prezentate în parabole, (12) pentru că deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi cu toate că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.” (Mc.v.11-12)

Aceste versete au derutat pe cei mai mulţi să creadă că Fiul lui Dumnezeu a vorbit în pilde ca ascultătorii Lui să nu-L inţeleagă, ca nu cumva, înţelegându-L, să se întoarcă la Dumnezeu şi să fie mântuiţi. În această greşeală a căzut chiar şi tâlcuitorul acestei parabole din Evanghelia după Marcu, aşa după cum am văzut în primul studiu din pilda semănătorului. Faptul că versetul 12 din Evanghelia după Marcu diferă în Evangheliile Sinoptice, ne arată cât de greu a fost el chiar şi pentru Biserica Primară!

Ca să putem înţelege acest verset trebuie să cunoaştem mai întâi următoarele trei lucruri: Primul, că Evanghelistul Marcu, care a scris primul Evanghelia, aşa după cum am văzut când am tratat studiul intitulat Evangheliile Sinoptice, (Vol.I,Stud.1) L-a citat pe Domnul Isus. Al doilea, că Evanghelistul Matei l-a uşurat pentru cititori. Şi al treilea, că Mântuitorul l-a rostit pe fondul şi în termenii Proorocului Isaia.

Versetul amintit din Evanghelia după Marcu, pe care l-a rostit Domnul Isus, nu era altceva decât următoarele două versete pe care le-a citat din cartea Proorocului Isaia: “El a zis. atunci: «Du-te şi spune poporului acestuia: ‘Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!’ (10) Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi, şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcâ la Mine şi să nu fie tămăduiţi.»” (Is. 6:9-10)

Acest pasaj, de asemenea a făcut parte dintre cele mai grele texte din Vechiul Testament, fiindcă Proorocul Isaia a scris în aşa fel ca şi când Dumnezeu ar fi orbit poporul evreu, i-ar fi asurzit urechile şi i-ar fi împietrit inima ca nu cumva, înţelegându-L şi, întorcându-se la El, să-l mântuiască. Aceste două versete ale Proorocului Isaia au neliniştit pe foarte mulţi chiar de la început; dar, în mod deosebit, ele au frământat pe teologii Vechiului Testament în ultimile trei secole ale erei precreştine.

În secolul al III-lea, înainte de Cristos, au tradus Vechiul Testament 70 de cărturari din textul ebraic în limba greacă, versiunea care este cunoscută sub numele de Septuaginta. Aceşti traducători au lucrat separat în modul cel mai strict al cuvântului. Este foarte interesant, când lucrarea a fost gata şi când au confruntat-o între ei, nu s-a găsit nici cea mai mică diferenţă. Şi ce a fost mai surprinzător că toţi au tradus astfel pasajul nostru din Isaia: “El a zis: «Du-te şi spune acestui popor: ‘Vei auzi, dar nu vei înţelege; vei vedea şi nu vei pricepe’. (10) Pentru că inima acestui popor a devenit greoaie, urechile lui au asurzit şi ochii lui au orbit, ca nu cumva să audă cu urechile şi să vadă cu ochii şi astfel să se întoarcă la Mine şi Eu să-l vindec.»5

Septuaginta, nu ne spune că Dumnezeu a asurzit şi a orbit pe poporul evreu ca să nu audă, vadă şi înţeleagă, ci poporul evreu personal s-a închis faţă de Cel Preaînalt şi că a făcut lucrul acesta în mod intenţionat. Ea a mutat această responsabilitate de la Dumnezeu la naţiunea evreiască 6.

Totuşi, ca să înţelegem cuvintele Mântuitorului, trebuie să luăm pasajul original al Proorocului Isaia, pentru că Domnul Isus a vorbit ucenicilor din acesta atunci când era numai cu ei la o parte.

Proorocul Isaia când a scris cele două versete amintite, le-a redat în modul cel mai ciudat: cu o disperare omenească şi prezentă; şi în acelaşi timp, cu o nădejde divină şi viitoare.

Marele profet a rămas uimit când a văzut că ceea ce pentru el era clar ca şi cristalul, pentru ascultătorii lui era un lucru de nepătruns; ceea ce pentru el era de o importanţă supremă, pentru ei nu însemna nimic; şi că ceea ce pe el îl inspira, mişca şi mistuia ca un foc, pe ei îi lăsa reci şi indiferenţi. Şi ce îl dezamăgea pe Proorocul Isaia cel mai mult era, că poporul în loc să se fi apropiat de Dumnezeu, el, dimpotrivă se îndepărta din ce în ce tot mai mult, în ciuda tuturor strădaniilor lui şi a intervenţiei Celui Preaînalt. Dar, o singură speranţă îi licărea în suflet şi că acea speranţă era marele adevăr care îi fusese revelat că toate lucrurile sunt urzite în ţesatura planului lui Dumnezeu, că orice lucru îşi are locul şi scopul în planul veşnic al Celui Preaînalt, şi că nimic nu se întâmplă fără acceptul sau voia lui Dumnezeu. Proorocul Isaia, deşi ştia că poporul lui Îl va respinge pe Cristos şi că Îl va răstigni şi totuşi, el ştia şi faptul că naţiunile pământului Îl vor accepta şi că mulţi se vor îmfrupta din mântuirea Lui secole şi milenii întregi. El a scris: “… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. (11) Va vedea rodul muncii sufletului Lui, şi se va înviora…” (53:10-11)

Astfel, marele prooroc când a scris pasajul citit, a spus cu alte cuvinte: “Dumnezeu m-a trimis să-mi chem naţiunea la El; şi cu toate acestea, eu mă aflu înaintea inimii ei zăvorâte ca înaintea unei porţi de fier, ca şi când Dumnezeu i-ar fi încuiat mintea. Dar, chiar dacă îmi va respinge chemarea şi va zădărnici planul lui Dumnezeu, ştiu că îl va zădărnici numai cu privire la ea, pentru că Cel Preaînalt va chema pe alţii, şi totuşi, planul Lui va fi dus la împlinire.”

Tot astfel, Mântuitorul când a predicat Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu aceluiaşi popor, a văzut că o mare parte şi-a închis mintea faţă de El şi mesajul Lui, o altă mare parte era foarte dezinteresată şi o altă mare parte Îl asculta în mod superficial; şi că numai în câţiva sămânţa Împărăţiei cerurilor urma să aducă rod. Aceasta L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu acum, când îl cita pe Proorocul Isaia ucenicilor la o parte, să le spună cu alte cuvinte: “Vă aduceţi aminte ce a zis odată Proorocul Isaia, când Dumnezeu l-a trimis să vorbească poporului evreu şi când acesta era aşa de închis faţă de mesajul lui, ca şi când menirea lui Dumnezeu era să-i închidă mintea şi nu ca să i-o deschidă. Acelaşi lucru îl simţim şi noi acum. Şi aşa după cum Proorocul Isaia ştia că Dumnezeu avea un plan pe care nimeni nu-l putea zădărnici, fapt care l-a determinat să fie plin de nădejde şi să privească în viitor. Tot astfel şi noi ştim că în ciuda oricărui faliment aparent, se află biruinţa Celui Atotputernic şi împlinirea planului Celui Atotştiutor, şi că va fi în final un seceriş glorios.

Evanghelistul Matei când a scris: “De aceea le vorbesc în parabole, pentru că ei, deşi văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (v.13) a uşurat citatul Mântuitorului, aşa după cum am amintit; şi că el a fost inspirat să facă lucrul acesta din trei motive: Primul, ca nu cumva să fie cineva ispitit să creadă că Dumnezeu orbeşte pe oameni ca să ascundă adevărul de de ei 7, aşa după cum a crezut Calvin că Domnul Isus Şi-a ascuns adevărul faţă de farisei pentru că au refuzat să audă şi să vadă 8. Al doilea, ca să scoată în evidenţă că nu Dumnezeu se face răspunzător pentru orbirea ascultătorilor sau a cititorilor, ci ei, fiindcă îşi închid mintea şi inima în mod intenţionat;9 Şi al treilea, ca să ajute pe cititori să înţeleagă mai uşor ce a vrut Domnul Isus să ne înveţe în acest text.

Mântuitorul ne-a arătat, mai întâi în acest pasaj, că noi avem în predicarea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu cel mai mare privilegiu: ca să-I cunoaştem învăţătura, să-I facem voia, să-I pătrundem în Împărăţie şi misterele ei, şi să ne imfruptăm cu tot tezaurul ei; şi apoi, ne-a prevenit că dacă nu ne deschidem mintea şi inima, şi nu-I acceptăm Evanghelia, vom rămâne pentru totdeauna în afară din Împărăţia lui Dumnezeu şi astfel ne vom afunda pentru veci de veci în ignoraţă şi pierzare.

1. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 72.

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 151.

2. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 72 – 73.

3. Op. cit. p. 73.

4. Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 151.

5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 76 – 77.

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 152.

6. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p. 286.

Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 257.

Jeremias, J., The Parables of Jesus, p. 11 – 16.

Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 75 – 80.

7. Robertson, A.T., Studies in Early Christianity, p. 51 – 57.

8. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 76.

9. Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior, p. 22.

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 154.

Leave a Reply