Studii asupra Evangheliilor vol. VII – cap. 34: Epilogul Evanghelistului Ioan asupra misiunii publice a Fiului lui Dumnezeu (Pastor Stancu Dragomir)

stancudragomir

34. EPILOGUL EVANGHELISTULUI IOAN ASUPRA MISIUNII PUBLICE

A FIULUI LUI DUMNEZEU

Ioan 12 : 37 – 43

37 Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,

38 ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul Isaia: “Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui i-a fost revelată puterea braţului Domnului?”

39 De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:

40 “Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.”

41 Isaia a spus aceste Iucruri când a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El.

42 Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.

43 Căci au iubit mai mult gloria oamenilor decât gloria lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan a scris în prologul Evangheliei lui următoarele cuvinte tragice în legătură cu Fiui Iui Dumnezeu şi poporul evreu: “A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit,” (1:11) atunci, el a scris mai tragic în epilogul misiunii publice a Mântuitorului: “Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,” (v.37) N-a putut să existe o tragedie mai mare şi o durere mai cumplită pentru Fiui lui Dumnezeu, ca felul în care S-a despărţit la sfârsitul activităţii Sale, de poporul evreu. El, deşi a arătat acestei naţiuni atotdragostea, atotgIoria, atotputerea şi atotbunătatea Sa de Dumnezeu, ca la nimeni altul şi, totuşi ea n-a crezut în El, L-a respins şi chiar L-a răstignit.

În acest text intitulat EpiIogul Evanghelistului Ioan asupra misiunii publice a Fiului lui Dumnezeu, evanghelistul amintit ne arată două lucruri: împietrirea poporului evreu şi credinţa slabă a multora dintre conducătorii lui.

Să luăm mai întâi

I. ÎMPIETRIREA POPORULUI EVREU

Evanghelistul Ioan atunci când a scris despre Domnul Isus şi despre atitudinea pe care o aveau evreii faţă de El: “Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,” (v.37) a exprimat multă părere de rău şi durere sufletească, pentru că Israelul s-a împietrit faţă de Fiul lui Dumnezeu în ciuda tuturor dovezilor divinităţii Sale pe care le-a văzut cu ochii şi le-a auzit cu urechile lui 1.

Evanghelistul Ioan ne scoate în evidenţă unul dintre cele mai interesante lucruri. El a scris că evreii au crezut în Domnul Isus la inceputul activităţii Lui cu gândul că era Fiul lui David şi că va întemeia o împărăţie veşnică pe pământ, spunând: “Pe când era Isus în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui, căci vedeau semnele pe care le făcea.” (2:23) Iar acum, la sfârşitul misiunii Lui, când evreii au înţeles de la Mântuitorul că, El nu era Fiul lui Avraam şi Fiul lui David decât din punct de vedere genealogic; ci avea o altă calitate: de Fiul omului; şi că urma să deschidă Împăriţia cerurilor pentru întreg neamul omenesc, s-au poticnit şi n-au vrut să mai creadă în El, fiindcă doreau un Mesia politic şi naţional.

Dacă versetul 37 “Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,” ne arată durerea sufletească a Evanghelistului Ioan, versetele 38-41 ne prezintă potolirea şi liniştirea lui. Apostolul Ioan a văzut cu ochii minţii lui agere, cu câtă precizie s-a împlinit prezicerea profetului Isaia din 51:1 şi 6:9-10, pe care a făcut-o în legătură cu această împietrire şi necredinţă a Israelului faţă de Fiul lui Dumnezeu! 2 Evanghelistul Ioan a scris: “ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese profetul Isaia: «Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui i-a fost revelată puterea braţului Domnului?» (39) De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: (40) «Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec.»” (v.38-40)

Originalul versetului 39, aşa după cum deja am observat este în cartea Profetului Isaia. Profetul Isaia a scris: “Domnul a zis: «Du-te şi spune poporului acestuia: ‘Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe’ (10) Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi, şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, şi să nu fie tămăduit.»” (6:9-10) Aceste versete erau citate mereu în Noul Testament: în Marcu 4:11-12 şi paralelele lui Matei 13:14-15 şi Luca 8:10, Romami 11:8 şi 2 Corinteni 3:14. Aceste pasaje au derutat foarte multe minţi ca să creadă că Dumnezeu i-a predestinat pe unii pentru pierzarea veşnică; şi că datorită acestui fapt, El Ie-a închis ochii, le-a astupat urechile, le-a încuiat mintea şi le-a împietrit inima, ca nu cumva să creadă şi, crezând, să fie mântuiţi. După interpretarea acestora, cei care sunt predestinaţi pentru pierzare veşnică, nu pot să creadă, fiindcă Dumnezeu le-a luat această capacitate3.

Când arn tratat studiul intitulat Între două mari alternative, (Vol.IV, Stud.30) am văzut că textul amintit din cartea Profetului Isaia, era unul dintre cele mai grele pasaje din Vechiul Testament, fiindcă marele profet a scris în aşa fel ca şi când Dumnezeu ar fi orbit poporul evreu, i-ar fi asurzit urechile, i-ar fi încuiat mintea şi i-ar fi împietrit inima ca nu cumva, înţelegându-L şi întorcându-se la El, să-l mântuiască. Aceste două versete ale Profetului Isaia, au neliniştit foarte multe minţi, chiar de la început; dar, în mod deosebit, au frământat pe teologii Vechiului Testament în ultimele trei secole ale erei precreştine.

Istoricul evreu, Iosif Flavius, ne relatează că în secolul al III-lea înainte de Cristos, la dorinţa împăratuiui Ptolemeu Filadelful (285-246), bibliotecarul Demetrius Falereus, a mai adăugat la biblioteca din Alexandria la cele 200.000 de volume şi Septuaginta, Vechiul Testament tradus în limba greacă. Împăratul l-a rugat pe marele preot din Ierusalim ca să-i trimită o copie a Vechiului Testament şi traducători iscusiţi. Eleazar i-a trimis 72 de traducători, câte 6 din fiecare seminţie. Aceşti cărturari au lucrat la traducere într-o casă liniştită de pe insula Faros, aproape de portul din Alexandria 4.

Este foarte interesant, deşi aceşti traducători au lucrat separat, în modul cel mai strict al cuvântului, totuşi, atunci când lucrarea a fost gata şi când au consultat-o între ei, nu s-a găsit nici cea mai mică diferenţă. Dar, ce era mai surprinzător că, toţi au tradus astfel pasajul amintit din Isaia: “El a zis: «Du-te şi spune acestui popor: ‘Vei auzi, dar nu vei înţelege; vei vedea şi nu vei pricepe.’ (10) Pentru că inima acestui popor a devenit greoaie, urechile lui au asurzit şi ochii lui au orbit, ca nu cumva, auzind cu urechile şi, văzând cu ochii, să se întoarcă la Mine şi Eu să-l vindec.»”

Septuaginta nu ne spune că Dumnezeu a asurzit şi a orbit pe poporul evreu ca să nu audă, vadă şi înţeleagă, ci poporul evreu personal s-a închis faţă de Cel Preaînalt şi că a făcut lucrul acesta în mod intenţionat. Ea a mutat această responsabilitate de la Dumnezeu Ia naţiunea evreiască6.

Proorocul Isaia când a scris aceste două versete, cu o inimă sfâşiată de durere, le-a redat într-un mod foarte interesant şi chiar ciudat: cu o disperare omenească şi prezentă, şi în acelaşi timp, cu o nădejde divină şi viitoare.

Marele profet a rămas uimit când a văzut că ceea ce pentru el era clar ca şi cristalul, pentru ascultătorii lui era ceva de nepătruns; că ceea ce pentru el era de o importanţă supremă, pentru ei nu însemna nimic; şi că ceea ce pe el îl mişca şi mistuia ca un foc, pe ei îi lăsa reci şi indiferenţi. Şi ce îl dezamăgea pe Proorocul Isaia cel mai mult era, că poporul în Ioc să se fi apropiat de Dumnezeu, el, dimpotrivă se îndepărta din ce în ce tot mai mult, în ciuda strădaniilor lui şi a intervenţiei Celui Preaînalt. Dar, o singură nădejde îi licărea în suflet; şi că acea nădejde era marele adevăr care îi fusese revelat că “toate lucrurile sunt urzite în ţesătura planului lui Dumnezeu; că orice lucru îşi are locuI şi scopul lui în planul cel veşnic al Celui preaînalt; şi nimic nu se poate întâmpla fără voia sau acceptarea Lui.”

Proorocul Isaia, deşi ştia că poporul lui Îl va respinge pe Cristos şi că, chiar Îl va şi răstigni, totuşi ştia şi aceea că naţiunile pământului Îl vor accepta şi că multe dintre eIe se vor bucura de mântuirea Lui secole şi milenii întregi. El a scris: “… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. (11) Va vedea rodul muncii sufletului Lui, şi se va înviora…” (53:10-11)

Astfel, Proorocul Isaia când a scris pasajul amintit, a spus cu alte cuvinte: “Dumnezeu m-a trimis să-mi chem naţiunea la El şi, cu toate acestea, Eu mă aflu înaintea inimii ei zăvorâte ca înaintea unei porţi de fier, ca şi când Dumnezeu i-ar fi încuiat mintea şi împietrit inima. Dar ştiu că chiar dacă îmi va respinge chemarea şi va zădărnici planul lui Dumnezeu, îl va zădărnici numai cu privire Ia ea, pentru că Cel Preaînalt va chema pe alţii şi că totuşi planul Lui va fi dus la îndeplinire.”

Acelaşi lucru îl întâlnim şi în cazul lui Faraon, consemnat în cartea Exod: că nu Dumnezeu l-a împietrit pe acest împărat al Egiptului, ci el a ajuns la o împietrire atât de mare, de parcă Dumnezeu l-ar fi împietrit. Ideea din această expresie este că Faraon a ajuns la cea mai mare împietrire. Dacă Diavolul l-ar fi împietrit, Dumnezeu îl putea despietri. Dar dacă Dumnezeu l-a împietrit, nimeni nu-l putea despietri. Acesta este motivul pentru care ni se spune de 6 ori în cartea Exod că Faraon s-a împietrit şi tot de 6 ori că Dumnezeu l-a împietrit.

Comentatorii cei mai numeroşi şi cei mai mari ne spun că dacă am accepta că necredinţa şi împietrirea vin de la Dumnezeu, am lovi într-un mod foarte nechibzuit în inima Lui de Părinte etern, pentru că lucrul acesta ar fi una dintre cele mai mari insulte la adresa dragostei, bunătăţii, a milei şi a dreptăţii Lui7.

Tot atunci când am tratat studiul intitulat Între două mari alternative, (Vol.IV,Stud.30) am văzut că Mântuitorul când a zis: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei care nu sunt din numărul vostru, toate lucrurile sunt prezentate în parabole, (12) pentru ca deşi privesc, să privească şi să nu vadă; şi deşi aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele,” (Marcu 4:11-12) a citat textul amintit din cartea Proorocului Isaia, care era o paralelă a orbirii totale a lui Israel8.

Fiul lui Durnnezeu atunci când, predicând Împărăţia cerurilor aceluiaşi popor, a spus Parabola semănătorului, pentru că a văzut cum o mare parte şi-a închis mintea faţă de El şi mesajul Lui, o altă mare parte era foarte dezinteresată şi o altă mare parte Îl asculta superficial şi că, numai în câţiva sămânţa Împărăţiei lui Dumnezeu urma să aducă roade. Aceasta L-a determinat pe Dascălul ceresc, după ce S-a retras cu ucenicii la o parte, să le spună: “Vă aduceţi aminte ce a zis odată Proorocul Isaia, când Dumnezeu l-a trimis să vorbească poporului evreu şi când acesta era aşa de închis faţă de mesajul lui, ca şi când menirea lui Dumnezeu era·să-i închidă mintea şi nu ca să i-o deschidă. Acelaşi lucru îl simţim şi noi acum, ba, chiar mai grav. Şi, aşa după cum Profetul Isaia ştia că Dumnezeu avea un plan pe care nimeni nu-l putea zădărnici, fapt care l-a determinat să fie plin de nădejde şi să priveaseă în viitor. Tot astfel şi noi ştim că, în ciuda oricărui faliment aparent, se află biruinţa Celui Atotputernic şi împlinirea planului Lui şi că, în final, va fi un seceriş glorios “

Evanghelistul Matei atunci când a scris ca paralelă în acelaşi text: “De aceea le vorbesc în parabole, pentru că ei, deşi văd, nu văd, şi deşi aud, nu aud, nici nu înţeleg,” (13:13) a uşurat citatul Mântuitorului pe care l-a luat din cartea Proorocului Isaia şi că, el era inspirat să facă lucrul acesta din trei motive: Primul motiv era, ca nu cumva să fie cineva ispitit să creadă că Dumnezeu orbeşte pe unii oameni ca să ascundă adevărul de ei9, aşa după cum a crezut Calvin că Domnul Isus Şi-a ascuns adevărul faţă de mulţi care au refuzat să audă şi să vadă şi, în mod special faţă de farisei10. Al doilea motiv era, să scoată în evidenţă că nu Dumnezeu Se face răspunzător pentru orbirea ascultătorilor sau a cititorilor Evangheliei Împărăţiei Lui, ci ei, pentru că ei îşi închid mintea şi inima în mod intenţionat faţă de ea11. Şi al treilea motiv era, să ajute pe cititori să înţeleagă mai uşor. ce ne învaţă Domnul Isus în acest citat pe care l-a luat din cartea Profetului Isaia.

Dacă poporul evreu avea o inimă împietrită faţă de Dumnezeu-Tatăl pe timpul Proorocului Isaia, atunci el a ajuns să aibă o inimă mai împietrită faţă de Dumnezeu-Fiul. Evanghelistul Ioan ne arată în epilogul său, că acest popor a ajuns la cea mai mare împietrire a inimii la sfârşitul misiunii Mântuitorului, de parcă menirea Fiului lui Dumnezeu ar fi fost să-l împietrească cu toate predicile şi minunile Lui şi, nu să-l facă să creadă în El şi să-L accepte ca Domn şi Mântuitor12.

Evanghelistul Ioan ne arată că evreii prin necredinţa şi împietrirea inimii lor faţă de Cristos au zădărnicit planul lui Dumnezeu, dar numai pentru ei, fiindcă moartea, de cruce L-a condus pe Fiul lui Dumnezeu la învierea, înălţarea la cer şi la aşezarea Sa pe Tronul gloriei şi al măririi Tatălui13.

Evanghelistul Ioan când a scris: “Isaia a spus aceste lucruri când a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El,” (v.41) a dat acestui adevăr divin deplina sa putere, valoare şi expresie. Marele apostol atunci când a scris acest verset, a avut în minte cuvintele Domnului Isus pe care le-a zis evreilor în legătură cu Avraam: “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56) Tot astfel şi Proorocul Isaia, care a văzut umilinţa, suferinţa şi moartea de cruce a Mântuitorului, I-a zărit, în acelaşi timp şi gloria14.

Şi, al doilea lucru pe care ni-l arată Evanghelistul Ioan în acest text este

II. CREDINŢA SLABĂ A MULTOR CONDUCĂTORI AI POPORULUI EVREU

El a scris: “Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. (43) Căci au iubit mai mult gloria oamenilor decât gloria lui Dumnezeu.” (v.42-43)

Evanghelistul Ioan când a scris: “Totuşi, chiar dintre conducători, mulţi au crezut în El,” s-a referit, în special la membrii Marelui Sanhedrin, care era format din 70 de persoane şi, în mod general, la multe alte persoane destul de importante. (Ioan 8:30-31)15 Este adevărat că şi Nicodim şi Iosif din Arimateea făceau parte din Marele Sanhedrin, care era forul suprem al naţiunii evreieşti (Ioan 3:1,10;19:30-39). Numai că Evanghelistul Ioan, folosind adjectivul mulţi, nu i-a vizat pe aceşti doi sinedrişti pentru că ei, credem că au făcut tot ce le stătea în putinţă. Faptul că mulţi au crezut în Domnul Isus din Sanhedrinul cel dârz şi ostil Mântuitorului, ne aratâ cât de clar I se vedea divinitatea în toate cuvântările şi minunile, cât şi în tot comportamentul Lui.

În textul grecesc scrie în legătură cu credinţa acestor sinedrişti: episteusan eis auton, ceea ce înseamnă că ei “nu aveau credinţa deplină” prin faptul că au crezut în divinitatea Domnului Isus numai raţional, dar n-au capitulat cu inima lor înaintea Lui, acceptându-L ca Domn şi Mântuitor16. Cristos nu era Domnul şi Mântuitorul lor, de aceea ei nu-şi mărturiseau credinţa în El. Ci, dimpotrivă, folosindu-se de diplomaţie, ei I s-au declarat urmaşi în secret. Calitatea de-a fi un ucenic al Domnului Isus şi faptul de a-L urma în secret, sunt în cea mai Mare discordanţă, pentru că ori calitatea de ucenic distruge tăinuirea, ori tăinuirea distruge calitatea de ucenic. Iată ce au încercat să facă aceşti sinedrişti, să împace aceste două lucruri irnposibile de împăcat!17

Evanghelistul Ioan când a scris: “mulţi au crezut în El, dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă,” ne-a scos în evidenţă că fariseii erau vrăjmaşii cei mai înverşunaţi ai Mântuitorului. Ei erau aceia, care dominau Marele Sanhedrin, conduceau sinagogile şi îi excludeau din aceste lăcaşuri sacre foarte dur pe toţi cei ce credeau în Domnul Isus şi I se ataşau, aşa după cum am văzut în studiile intitulate Emiterea unei circulare (VoI.III, Stud.9) şi Examinarea orbului vindecat de către Marele Sanhedrin. (VoI,VI,Stud.2) Fariseii erau cauza întregului rău din Israel, care au răsculat Sanhedrinul şi poporul împotriva Mântuitorului şi, care, prin ura lor înverşunată împotriva Fiului lui Dumnezeu, au atras asupra acestei naţiuni blestemul lui Dumnezeu şi cea mai mare tragedie18.

Aceşti sinedrişti, care credeau în Domnul Isus şi Îl urmau în ascuns, deşi ştiau că El era Trimisul lui Dunmezeu şi că o parte dintre colegii lor puneau la cale uciderea Lui pe nedrept, totuşi ei n-au vrut să rişte, proclamându-L pe Domnul Isus ca Mesia adevărat, mai întai înaintea Sanhedrinului şi apoi înaintea poporului19.

Şi, în ultimul detaliu a epilogului său, Evanghelistul Ioan când a zis despre mulţimea sinedriştilor care credeau în Domnul Isus şi-L urmau în secret: “Căci au iubit mai mult gloria oamenilor decât gloria lui Dumnezeu,” (v.43) a arătat motivul pentru care ei nu L-au mărturisit pe Domnul Isus ca Mesia adevărat şi pentru care nu erau în stare să influenţeze Sanhedrinul şi naţiunea evreiască. Sinedriştii ştiau că dacă Îl vor mărturisi pe Domnul Isus în public şi deschis, însemna pentru ei sfârşitui înaltei lor funcţii, a marelui câştig, a prestigiului şi a comfortului. Şi ei ştiau şi aceea că ar fi urmat să fie excluşi din sinagogă printr-o biciuire crudă şi, chiar excomunicaţi din cultul mozaic. Numai că aceşti sinedrişti numeroşi nu erau pregătiţi să treacă de partea adevărului şi să plătească pentru Domnul Isus un asemenea preţ, fiindcă credinţa lor era prea mică şi slabă 20.

Evanghelistul Ioan, prin detaliul cel viu: “Căci au iubit mai mult gloria oamenilor decât gloria lui Dumnezeu,” a scos în evidenţă diagnosticul credinţei şubrede a acestor sinedrişti. Ei au preferat mai degrabă să se pună bine cu oamenii decât cu Dumnezeu şi să asculte mai mult de semeni decât de Fiul Celui Preaînalt. Aceşti sinedrişti se considerau oameni înţelepţi şi prudenţi. Ei credeau că îşi vor asigura viaţa numai că înţelepciunea lor i-a înşelat, pentru că siguranţa lor i-a făcut să-şi piardă adevărata siguranţă. Ei şi-au asigurat viaţa aceasta scurtă şi umană, dar, în schimb şi-au pierdut-o pe cea eternă. Ei au renunţat la goria eternă pentru o glorie mică şi de o clipă. Adevărata înţelepciune şi prudenţă are în vedere de un infinit de ori mai mult ce spune Dumnezeu, decât ce zic oamenii şi, ea nu poate să renunţe niciodată la eternitate în schimbul unor bunuri de scurtă durată din lumea aceasta 21

1. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p.745.

Ellis, D.J., John, p. 1252.

2. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 745.

Bruce, F.F., The Gospel of John, p.270.

3. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 131 – 132.

4. Davis, J.D., The Westminster Dictionary of the Bible, p. 624.

Josephus, F Antiquities XII, 2, 1 – 13.

5. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 76 – 77.

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 152.

6. Robertson, A.T., Word Pictures in the New Testament, Vol. I, p. 286.

Taylor, V., The Gospel according to St. Mark, p. 257.

Manson, T.W., The Teaching of Jesus, p. 75 – 80.

7. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 133.

8. Ellis, D.J., John, p. 1252.

9. Robertson, A.T., Studies of Early Christianity, p. 51 – 57.

10. Swete, H.B., The Gospel according to St. Mark, p. 76.

11. Taylor, W.M., The Parables of Our Salvior, p. 22.

Hendriksen, W., The Gospel of Mark, p. 154.

12. Painter, J., Eschatological Faith in the Gospel of John, p. 46.

Bruce, F.F., The Gospel of John, p.272.

13. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 211.

14. Bruce, F.F., The Gospel of John, p.272.

15. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 213.

Bruce, F.F., The Gospel of John, p.272.

Ellis, D.J., John, p. 1252 – 1253.

16. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 745.

17. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 133.

18. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 195 – 196.

19. Barclay, W., The Gospel of John, VoI. II, p. 133 – 134.

20. Op. cit. p.134.

21. Op. cit.

Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 745.

Leave a Reply