Studii asupra Evangheliilor vol. VIII – cap. 4: Ultimul apel de intoarcere adresat lui Iuda (Pastor Stancu Dragomir)

stancudragomir

4. ULTIMUL APEL DE ÎNTOARCERE ADRESAT LUI IUDA

Marcu 14 : 17 – 21

17 Seara, Isus a venit cu cei doisprezece. 18 Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.” 19 Ei au început să se întristeze şi să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu?” 20 „Este unul din cei doisprezece,” le-a răspuns El; şi anume, cel care întinde mâna cu Mine în farfurie21 Fiul omului, negreşit, Se duce, după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut.”

Matei 26 : 20 – 25

20 Seara, Isus S-a aşezat la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. 21 Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.”  22 Ei s-au întristat foarte mult şi au început să–I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”  23 Drept răspuns, El le-a zis: „Cel care a întins cu Mine mâna în farfurie, acela Mă va vinde. 24 Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!”  25 Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti!”

Luca 22 : 21 – 23

21 „Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. 22 Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este destinat. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” 23 Şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta.

Ioan 13 : 18 – 30

18 Nu vorbesc despre voi toţi; îi cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Sriptura, care zice: „Cel care mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” 19 Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că Eu sunt. 20 Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine.” 21 După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit şi a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” 22 Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte. 23 Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. 24 Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. 25 Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: „Doamne, cine este?” 26 Isus a răspuns: „Acela, căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. 27 Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda. Isus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede.” 28 Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste cuvinte. 29 Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare”, sau îi poruncea să dea ceva săracilor30 Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte.

Armonizat

1 Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: (Mc.v.18) „Iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. (Lc.v.21)

2 Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este destinat. Dar vai de omul acela prin care este vândut El! (Lc.v.22) Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut. (Mc.v.21)

3 Nu vorbesc despre voi toţi; îi cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Sriptura, care zice: „«Cel care mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.» (Io.v.18)

4 Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că Eu sunt. (Io.v.19)

5 Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine.” (Io.v.20)

6 După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit şi a zis: (Io.v.21) „Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.” (Mc.v.18)

7 Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte. (Io.v.22)

8 Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mt.v.22) şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta. (Lc.v.23)

9 Drept răspuns, El le-a zis: (Mt.v.23) „Este unul din cei doisprezece şi anume, cel care întinde mâna cu Mine în farfurie.” (Mc.v.20)

10 Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu eşti!” (Mc.v.25)

11 Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus.(Io.v.23)

12 Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. (Io.v.24)

13 Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: „Doamne, cine este?” (Io.v.25)

14 Isus a răspuns: „Acela, căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.” Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. (Io.v.26)

15 Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda. Isus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede.” (Io.v.27)

16 Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste cuvinte. (Io.v.28)

17 Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare”, sau îi poruncea să dea ceva săracilor. (Io.v.29)

18 Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte. (Io.v.30)

În această scenă, vedem cea mai tragică dramă în rolul trădării pe care Iuda l-a jucat până la capăt.

Acest text intitulat Ultimul apel de întoarcere adresat lui Iuda, ne arată trei lucruri: tulburarea Domnului Isus, apelul dragostei şi respingerea ultimei şanse.

Să luăm mai întâi

I. TULBURAREA DOMNULUI ISUS

Evangheliştii: Marcu, Luca şi Ioan au scris, îi cităm armonizat:

(1) Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: (Mc.v.18) „Iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. (Lc.v.21)

(2) Negreşit, Fiul omului Se duce, după cum este destinat. Dar vai de omul acela prin care este vândut El! (Lc.v.22) Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut. (Mc.v.21)

(3) Nu vorbesc despre voi toţi; îi cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Sriptura, care zice: „«Cel care mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.»” (Io.v.18)

În Est a mânca pâinea împreună cu cineva era semnul prieteniei şi un act de loialitate. Aceste cuvinte din psalmul 41:9, care arată o mare durere sufletească, le avea Domnul Isus tot timpul în minte, pentru că El avea o mare rană în inimă din cauză că, tocmai unul din apostolii pe care El i-a ales, s-a lăsat sedus de Diavol ca să-L trădeze1.

În versetul 19 din Evanghelia după Ioan: „Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că Eu sunt,” Domnul Isus, atribuindu-Şi Numele ani hu,Eu sunt Cel ce sunt”, aşa cum figurează Numele lui Dumnezeu în textul ebraic al Vechiului Testament (Isaia 41:4;43:10-13) şi egō eimi, aşa cum este redat Numele lui Dumnezeu în Septuaginta, versiunea grecească a Vechiului Testament, le-a reamintit apostolilor că El este deopotrivă cu Tatăl care L-a trimis2. Iar, când a zis apostolilor în versetul 20 „Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, Îl primeşte pe Cel care M-a trimis pe Mine,” le-a arătat că El, în atotoştiinţa Sa de Dumnezeu, Se încredea în ei ca trimişi ai Lui şi, ştia că ei, ca reprezentanţi ai Lui şi ai Tatălui, Îi vor duce lucrarea la bun sfârşit în ciuda umilinţei, a suferinţei şi a morţii Sale de cruce şi, în ciuda faptului că ei în acele momente Îl vor părăsi. Şi creştinii, ca niște ambasadori, asemeni apostolilor Îl reprezintă pe Cristos şi Împărăţia Lui. Noi vorbim în Numele lui Cristos şi acţionăm în Numele Lui3.

Fiul lui Dumnezeu S-a tulburat la Cina Pascală până în adâncul sufletului din două motive. Primul motiv era, că unul din ucenicii Lui pe care El i-a ales ca să-I continue lucrarea, urma să-L trădeze4. Şi al doilea motiv, că acest ucenic era un actor perfect şi un ipocrit desăvârşit. Iuda, deşi Îl vânduse pe Domnul Isus, totuşi a venit între apostoli şi s-a aşezat la masă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. El stătea la masă cu un surâs pe faţă şi cu păcatul trădării în inimă. Iuda avea purtarea unui sfânt şi prefăcătoria unui diavol. El trebuie să fi jucat tot timpul actele dragostei, ale evlaviei, ale loialităţii şi ale devoţiunii, cu care îi înşela pe toţi apostolii, afară de Domnul Isus, pentru că de ochii Mântuitorului nu putea să ascundă nimic.5

Evangheliştii Marcu şi Ioan au scris, îi cităm armonizat: „După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui, a mărturisit şi a zis: (Io.v.21) «Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.»” (Mc.v.18) La acest anunţ direct şi făcut în auzul tuturor, care i-a şocat pe apostoli şi i-a lovit ca un trăznet,6 fiecare din ei a început timid, cu o voce tremurândă și cu fața palidă, să-Și întrebe Învăţătorul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?”7 Toţi patru evangheliştii au scris, îi cităm armonizat:

(7) Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte. (Io.v.22)

(8) Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Mt.v.22) şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta. (Lc.v.23)

(9) Drept răspuns, El le-a zis: (Mt.v.23) «Este unul din cei doisprezece şi anume, cel care întinde mâna cu Mine în farfurie.»” (Mc.v.20)

Acest răspuns nu viza o anumită persoană, ci avea un înţeles larg: de unul care mânca cu Domnul Isus din aceeaşi farfurie, pentru că în Orient toţi comesenii mâncau dintr-un singur vas8.

În al doilea rând, ne vom ocupa de

II. APELUL DRAGOSTEI

Atitudinea Domnului Isus faţă de trădarea lui Iuda, era cea mai adâncă minune a providenţei lui Dumnezeu, prin faptul că i-a acordat har și îndurare, dar, respingându-le, au căzut asupra lui: judecata şi condamnarea. Fiul lui Dumnezeu, în ascultarea şi în supunerea Sa desăvârşită faţă de voia Tatălui, l-a suportat pe Iuda cu cea mai mare răbdare şi i-a acordat toate şansele dragostei şi ale harului divin 9.

Aici putem vedea cel mai bine, metoda Domnului Isus pe care o foloseşte cu privire la cei păcătoşi. El nu l-a obligat pe Iuda să renunţe la planul lui de trădare, nici n-a făcut uz de puterea Lui divină pentru a-l nimici, ci doar i-a făcut un apel plin de dragoste şi de bunătate până la capăt, ca să renunţe la hotărârea pe care a luat-o. Iuda a putut să renunţe la planul trădării şi tot el, avea şi libertatea să ignore şi să respingă apelul dumnezeiescului său Învăţător. Mântuitorul i-a respectat libertatea de voinţă10.

Fiul lui Dumnezeu, în apelul Său final, pe care i l-a adresat lui Iuda, i-a arătat patru gesturi mari ale dragostei pe care o avea încă faţă de el:

a) Primul gest al dragostei era, spălarea picioarelor. Asupra acestui gest nu vom insista din lipsă de spaţiu, deoarece l-am amintit în ultimele două studii. Un singur lucru asupra căruia vom reflecta puţin în legătură cu spălarea picioarelor este: oare s-a putut îndoi Iuda de atotştiinţa dumnezeiescului său Învăţător după atâtea minuni pe care le-a văzut în legătură cu atotştiinţa Sa divină? În mod sigur, nu. Iuda, deşi era sigur că Domnul Isus ştia că el avea în inimă planul trădării şi, cu toate că vedea cum Mântuitorul îi spăla picioarele şi cum încă îl iubea, totuşi el n-a renunţat la planul lui. Mântuitorul, prin acest gest al spălării picioarelor lui Iuda, îi arăta că El îl iubește și vrea să-i slujească și lui până la moarte de cruce, pentru a-i oferi și lui iertare de păcate prin pocăință și credință în jertfa Lui.

b) Al doilea gest al dragostei era, oferirea unui loc de onoare. La primul Paşte în Egipt, masa se lua, stând în picioare ca semn al robiei şi al plecării din această ţară în mare grabă (Exod 12:1). Iar, în Israel, potrivit regulamentului din Talmud, ne spune rabinul Maimonide care s-a încreştinat, că evreii stăteau la masa pascală întinşi pe nişte canapele, ca semn că erau liberi şi aveau o casă şi o ţară proprie11.

Comentatorii A. Edersheim, W. Barclay, F.W. Farrar, W. Hendriksen, cât şi mulţi alţii, ne spun că ordinea apostolilor la această masă Pascală ca, de altfel şi la Cina Domnului, era următoarea: locul de onoare era cel din centrul mesei, pe care l-a ocupat Mântuitorul. Apostolul Ioan stătea întins în partea dreaptă a Domnului Isus. Aşa se explică faptul că el, fiind rezemat în cotul stâng, putea să stea tot timpul rezemat pe pieptul Fiului lui Dumnezeu. Iuda se afla în stânga Mântuitorului. Astfel, Domnul Isus, întorcându-Şi capul spre Iuda, putea să vorbească cu el în şoaptă fără să-i audă cineva, nici chiar Ioan. Iar, locul Apostolului Petru era, chiar vizavi de Apostolul Ioan. Ei, amândoi, stăteau la începutul celor două rânduri de canapele, de unde începea fața de masă care acoperea două părți ale acesteea. Aceste locuri erau cele mai potrivite pentru a putea face semne fără să fie observaţi de cineva12.

Înainte de-a începe Cina Pascală, Domnul Isus l-a invitat pe Iuda să ocupe un loc de cinste, chiar lângă El. Acesta era un alt gest al dragostei Fiului lui Dumnezeu şi un alt apel de întoarcere pentru Iuda13.

c) Al treilea gest al dragostei era, tăinuirea numelui lui Iuda de-a nu-l descoperi apostolii. Evanghelistul Matei a scris: „Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul, şi I-a zis: «Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?» «Da», i-a răspuns Isus, «tu eşti!»” (v.25) În urma tuturor celorlalţi apostoli, care L-au întrebat pe Mântuitorul unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” comentatorii A. Edersheim şi S. Diamandi, ne spun că Iuda, ca să nu se dea de gol prin tăcere înaintea apostolilor, probabil în timpul unui zgomot, făcându-se că îşi muia bucăţica de pâine în farfurie, s-a rezemat uşurel de mâna stângă a Domnului Isus şi L-a întrebat încet la ureche, pentru a fi văzut de toţi că Îl întreabă şi el:Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?”14 La această întrebare a lui Iuda în şoaptă, Domnul Isus i-a răspuns tot în şoaptă:Da, tu eşti!” pentru a nu-L auzi nici un apostol, nici chiar Ioan. Prin acest răspuns în şoaptă, Mântuitorul i-a arătat lui Iuda că El, deşi ştia ce avea Iuda de gând să facă, totuşi nu voia să-l divulge, ci încă aştepta ca el să-şi vină în fire şi să se întoarcă15. Iuda, păzindu-se să nu fie văzut şi bănuit de nimeni, a făcut totul în secret, reușind să ascundă trădarea de ucenici, dar nu putea s-o tăinuiască de Domnul Isus, care ne vede şi ne ştie toate secretele şi tainele inimii 16.

d) Şi al patrulea gest de dragoste și înaltă onore era că, Domnul Isus a oferit prima bucățică de azimă lui Iuda. Mântuitorul, în calitate, nu numai de Stăpânul mesei, dar şi al Universului întreg, a luat prima bucățică de azimă, a muiat-o în fărfurie și i-a dat-o lui Iuda. Evanghelistul Ioan a scris: „Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. (24) Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbea Isus. (25) Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus şi I-a zis: «Doamne, cine este?» (26) Isus a răspuns: «Acela, căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.» Şi a întins o bucăţică şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.” (v.23-26)

Numele Evanghelistului Ioan de ”Ucenicul pe care îl iubea Isus”, apare în Evanghelia după Ioan de patru ori: Prima dată apare aici în Camera de Sus; a doua oară apare când Domnul Isus era pe cruce (19:26); a treia oară, când mergea cu Apostolul Petru la mormântul gol (20:2); și a patra oară apare, când era la Marea Tiberiadei, după ce Mântuitorul a înviat şi S-a arătat la şapte apostoli (21:20). Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenici. Din cauza vârstei lui fragede, a firii contemplative şi visătoare, a minunatelor însuşiri sufleteşti cu care era înzestrat din belşug şi, a dragostei lui fără margini, pe care o avea faţă de dumnezeiescul său Învăţător, pe el îl iubea Mântuitorul cel mai mult dintre apostoli17.

Apostolul Petru, care stătea vizavi de Apostolul Ioan, punându-și mâna discret la gură spre ucenici, i-a făcut semn prin mișcarea buzelor să întrebe pe Învățătorul: cine este? Domnul Isus i-a răspuns în şoaptă, pentru a nu fi auzit de alţi apostoli decât de Apostolul Ioan: „Acela căruia îi voi întinde bucăţica şi i-o voi da.” (Io.v.26)18

Nu numai în Orientul antic se obişnuia, ca stăpânul unei mese festive să moaie câte o bucăţică de pâine în mâncare şi s-o dea oaspeţilor ca semn de o deosebită cinste şi afecţiune, dar şi în timpul nostru modern.19 T.E. Lawrence ne relatează cum odată, când el a şezut cu arabii într-un cort, a văzut cum şeful lor rupea câte o bucăţică de carne de oaie şi o dădea comesenilor.20 Comentatorul A. Edersheim ne spune, cu atât mai mult evreii practicau acest obicei, în special, la Cina Pascală. Când stăpânul oferirea unui comesean prima bucăţică muiată în pastă, aceasta constituia partea principală a ritualului la o Cină Pascală. Pe fondul acestui obicei, Domnul Isus i-a dat prima bucăţică lui Iuda, ca oaspetelui celui mai de bază şi nu Apostolului Iubirii, care Îi stătea în partea dreaptă. Apoi, a dat câte o bucăţică la toți ceilalţi apostoli. Prima bucăţică de pâine s-a putut da, fără a se ţine cont de ordinea locurilor la masă21. Prin faptul că Domnul Isus a dat prima bucățică lui Iuda, nimeni dintre ucenci n-a putut bănui că el a putut fi trădătorul, nici chiar atunci când Mântuitorul i-a zis: ”Ce ai să faci, fă repede.” (v.27)

Unii interpretază greşit, oferirea de către Domnul Isus a unei bucăţele de pânie muiate lui Iuda, ca şi când acesta ar fi fost semnul divulgării lui şi nu gestul afecţiunii. De aici descoperim că, dragostea divină a Domnului Isus faţă de cei ce se găsesc cel mai aproape de infern este infinit mai mare, decât dragostea unui părinte faţă de un copil care se află într-un mare pericol.

Aici vedem cea mai tragică dramă, pe care Iuda a jucat-o până la capăt, pentru că n-a vrut să capituleze înaintea Fiului lui Dumnezeu, nici chiar la acest ultim și mare gest al dragostei, al bunătăţii şi al milei Mântuitorului.

Şi, în al treilea rând, ne vom ocupa de

III. RESPINGEREA ULTIMEI ŞANSE DE CĂTRE IUDA

Evanghelistul Ioan a scris: „Cum a fost dată bucăţica, a intrat Satan în Iuda. Isus i-a zis: «Ce ai să faci, fă repede.»” (v.27)

Numai după ce Iuda a respins şi ultimul apel al dragostei Mântuitorului, Diavolul i-a luat sufletul în stăpânire în întregime, făcându-l cea mai bună şi cea mai oarbă unealtă în mâna lui şi, în acelaşi timp, una cu el şi în ce priveşte soarta22.

Domnul Isus știa că acum I-a sosit ceasul să meargă la cruce și a mers hotărât, ca să arate apostolilor că dorea să asculte de voia Tatălui şi că era gata să-Şi dea viaţa pentru mântuirea neamului omenesc23. Împlinirea planului de răscumpărare, urma să-L coste scump pe Dumnezeu-Tatăl: chiar viaţa Singurului şi Preaiubitului Său Fiu. Mântuitorul, ştiind lucrul acesta, arăta apostolilor că El nu va fi o victimă prinsă în păienjenişul unor împrejurări din care nu poate scăpa, ci acceptă de bunăvoie jertfirea Lui pe cruce. Când Mântuitorul a spus lui Iuda în auzul apostolilor: „Ce ai să faci, fă repede”, i-a zis cu alte cuvinte: „Ce ai să faci, fă repede, pentru că Eu accept de bunăvoie să-Mi dau viaţa şi, chiar sunt pregătit să plătesc acest mare preț de răscumpărare.” Domnul Isus a zis lucrul acesta, ca apostolii să-şi aducă aminte atunci când El va fi răstignit.24 Dar, Mântuitorul când i-a zis lui Iuda: „Ce ai să faci, fă repede,” i-a spus şi în ideea: „Grăbeşte-te şi isprăveşte ce ţi-ai propus! Joacă-ţi rolul până la capăt împreună cu cărturarii, fariseii şi preoţii cei mai de seamă, şi jertfiţi-Mă de Paşte ca pe adevăratul Miel Pascal!25

Evanghelistul Ioan a scris în continuare: „Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce îi zisese aceste cuvinte: «Ce ai să faci, fă repede.» (29) Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga, Isus voia să-i spună: «Cumpără ce ne trebuie pentru sărbătoare», sau îi poruncea să dea ceva săracilor.” (v.27-29) Am văzut mai înainte în acest studiu, că tot ce a vorbit Domnul Isus cu Apostolul Ioan, n-a auzit nimeni, până nici Iuda; şi că tot ce a vorbit cu Iuda, de asemenea n-a auzit nimeni, până nici Apostolul Ioan, pentru că Mântuitorul a vorbit cu ei separat şi în şoaptă, tocmai ca să nu audă şi alţii. Iar acum, când Domnul Isus i-a zis lui Iuda: „Ce ai să faci, fă repede,” a rostit aceste cuvinte tare, de aceea L-au auzit toţi apostolii. Dar, în schimb, nimeni dintre ei nu L-au înţeles, pentru că le lipsea contextul pe care îl ştia numai Iuda26. Evanghelistul Ioan ne spune că, nimeni dintre apostoli nu L-au înţeles pe Domnul Isus ce a zis, de aceea au dedus cu toţii că, de vreme ce Iuda era casier, Mântuitorul i-ar fi spus, să cumpere ceva pentru sărbătoare. Dar, nici lucrul acesta nu-l puteau înţelge, pentru că în această noapte, toate magazinele erau închise în Ierusalim şi atunci, de unde putea Iuda să cumpere ceva pentru sărbătoare?27 Apoi, gândul le-a zburat la săraci că Domnul Isus l-ar fi trimis pe Iuda să dea ceva săracilor, aşa cum se obişnuia să se facă de sărbători. Din text reiese că, apostolii nu puteau bănui niciodată că Iuda ar fi fost în stare să fie acel trădător despre care le vorbea Domnul Isus, pentru că el părea un apostol deosebit şi era tratat întotdeauna cu respect şi afecţiune, și că lui i-a oferit Mântuitorul prima bucățică. Dacă apostolii ştiau că Iuda era trădătorul, aşa apostoli cum erau, îndeosebi Simon Zilotul, mai degrabă l-ar fi ucis, decât să-l fi lăsat să plece ca să-şi atingă scopul28.

În final, textul se încheie cu cuvintele: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte.” (Io.v.30) Apostolul Ioan întrebuinţa mereu în Evanghelie cuvântul întuneric, ca să descrie cu el „viaţa fără de Cristos”. El, în naraţiunea lui dramatică a scris că atunci când Iuda „a ieşit afară în grabă. Era noapte.” Ceea ce înseamnă, că era noapte în cetate şi că era noapte în inima lui Iuda. Iuda avea în suflet întunericul trădării dumnezeiescului său Învăţător, de aceea avea nevoie şi de întunericul nopţii, pentru a putea acţiona împreună cu autorităţile ecleziastice evreieşti împotriva Aceluia care era Lumina lumii, atunci când toată cetatea era adâncită în somn29. Există mai multe feluri de păcate. Dar, păcatul cel mai grav şi oribil este acela pe care îl face omul premeditat, intenţionat şi cu sânge rece, după ce respinge toate apelurile dragostei lui Cristos. Acesta era păcatul lui Iuda, care a respins şi ultimul apel pe care i l-a făcut Mântuitorul, nu numai prin cuvinte şi gesturi ale dragostei, dar şi prin privirea Lui senină!30

Eftimie Zigaben din secolul al XI-lea a spus că Iuda, nu L-a vândut pe Domnul Isus pentru că aşa era scris în Sfintele Scripturi, ci Dumnezeu, aşa a scris în Sfintele Scripturi fiindcă, în atotştiinţa Lui, ştia că Iuda urma să-L trădeze pe Mântuitorul31. Unul dintre comentatorii moderni, cu numele J.C. Ryle a zis că, cunoşterea lui Dumnezeu dinainte nu anulează responsabilitatea omului şi nu-i justifică sau scuză păcatele. Nimic nu se poate întâmpla în cer sau pe pământ, fără ca Dumnezeu să ştie şi să accepte. Dar, pentru aceasta, oamenii sunt trataţi ca fiinţe libere şi responsabile pentru tot ce fac32.

1. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 335;

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 165 – 166.

2. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 288.

3. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 167.

4. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 162.

5. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 168;

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 294.

6. Bruce, F.F., The Gospel of John, p. 288.

7. Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 295.

8. Op. cit. p. 296.

9. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 201.

10. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 335.

11. Maimonide, Pesach, 10,1;

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 536;

Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 334.

12. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 816;

Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 368;

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 168, 170;

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 287 – 288;

Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 245 – 246.

13. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 170.

14. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 824;

Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 164.

15. Op. cit.

16. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 368.

17. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 164.

18. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 246 – 247;

Farrar, F.W., Viaţa lui Isus Cristos, Vol. II, p. 296.

19. Diamandi, S., Patimile, Moartea, Învierea, Vol. III, p. 165.

20. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 170.

21. Edersheim, A., Jesus The Messiah, p. 824.

22. Staneschi, J., Exegeza Evangheliei după Ioan, p. 202;

Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 247.

23. Op. cit. p. 250.

24. Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 166.

25. Op. cit. p. 170.

26. Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 248.

27. Op. cit. p. 249;

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 170.

28. Barclay, W., The Gospel of Mark, p. 335;

Barclay, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 168, 170.

29. Op. cit. p. 85;

Hendriksen, W., The Gospel of John, Vol. II, p. 250.

30. Barclay, W., The Gospel of Matthew, Vol. II, p. 369.

31. Lopuhin, A.P., Comentar la Evanghelia după Matei, p. 596.

32. Ryle, J.C., Luke, Vol. II, p. 402.

2 Comments

  1. Interesant, un lucru insa nu-mi este clar: de unde se deduce ca bucatica de paine pe care i-a intins-o Mantuitorul lui Iuda era prima bucatica pe care El o intindea unuia dintr ucenici?

    • Nu stiu exact de unde se deduce asta, dar ma gandesc la faptul ca in Orient se obisnuia ca cel care organizeaza o masa festiva sa inmoaie o bucatica de paine in mancare si sa o dea oaspetilor ca semn de afectiune si cinste. Domnul Isus fiind exemplul suprem de dragoste si bunatate, cred ca e destul de plauzibil si logic sa-i fi oferit prima bucatica lui Iuda, adica celui care la ora respectiva avea cea mai mare nevoie sa ii se arate dragoste si afectiune. Prin urmare desi Iuda l-a vandut pe Domnul Isus, El ii raspunde in concordanta cu ceea ce El si-a invatat ucenicii: sa facem bine celor ce ne fac rau si sa raspundem blestemelor cu binecuvantari.

Leave a Reply